Cuvinte... care te lasă fără cuvinte

Prima dată când am vorbit despre Acluofobia pe blog, eram pe la începutul cărții, o citeam în metrou și am dat de un fragment care fusese pus în cuvinte într-un mod atât de adevărat și de puternic încât, pe lângă faptul că nu mi l-am scos din cap toată ziua, m-a și făcut să mă gândesc la atâtea chestii încât am simțit nevoia să scriu despre asta ca să nu-mi explodeze capul de la furtuna de gânduri.

Habar n-aveam la vremea respectivă că acum, la mai puțin de un an distanță, urma să fiu definitiv și irevocabil vrăjită de acel volum, urma să-i trâmbițez laude prin toate lepșele de pe blog și cu orice ocazie in real life, urma să fie mica mea plăcere (mică din punct de vedere al dimensiunii cărții, nu al dimensiunii plăcerii) la care să revin oricând aveam chef să ies dintr-ale mele și, mai ales, că urma să mă poticnesc în cuvinte de fiecare dată când încercam să explic cât de faină e cartea asta. Pur și simplu nu e ceva ce se poate explica, pot doar să vă spun să citiți cartea și să vă trageți propriile concluzii.

Tot acum, la mai puțin de un an distanță, ni s-a promis că la toamnă vom avea un nou volum de bizaroproze și pentru că marea „tizăreală” a început, a apărut și primul fragment:

"[...] Cei Bătrâni nu s-au mai întors. Îi aștept aici, în măruntaiele lor, în măruntaiele mele, atârnând de tavan într-un colț. Din mine se scurge creatura pe care am crescut-o tot timpul acesta în pântecele meu. Atârnă într-un sac translucid, străbătut de venele mele prin care mă preling îmbrățișându-mi copilul. E greu, dar e al meu. Sunt eu. Privesc încăperea din toate părțile, ochii-mi clipesc din fiecare por, din fiecare spor. Bătrâna și copilul, pisicile și capul bătrânului sunt și ele acum, parte din ei, parte din mine. Pe coridoare zgomotele cresc, pașii se înmulțesc. Pot simți omul, îl miros mai bine, sporii mei se strecoară pe sub ușă și plutesc spre ei. Știu că vor veni. Le simt neliniștea prin pereții pe care i-am pătruns cu rădăcinile mele, le simt frica prin aerul pe care îl inspir prin pori, îi aud. Se adună în fața ușii mele, cu mic, cu mare, omul. Încă ezită. Nu mă tem. Nu mă mai tem de nimic. [...]"    — Sursa © A.R Deleanu

Mind. Fucked. Atât.