Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

luni, 27 martie 2017

Film: Beauty and the Beast

Când eram mică, prințesa mea Disney preferată era Nala, prietena lui Simba din Lion King pentru că niciuna din domnițele care își găsesc prinții nu e la fel de interesantă ca o leoaică. În plus, Nala pleacă în căutare de hrană atunci când familia ei are nevoie, îl motivează pe Simba să nu mai fie un pui răsfățat și să-și asume responsabilitățile pe care ar trebui să le aibă un rege și luptă alături de el atunci când situația o cere, așa că prințesa-leu era și încă este unul din personajele mele feminine preferate.

Totuși, pe măsură ce am crescut și am început să mă îndrăgostesc de cărți, mi-am dat seama că mă regăsesc destul de mult în povestea lui Belle. E foarte ușor ca în mediul nepotrivit, dragostea unei persoane pentru cărți să fie privită ca o ciudățenie. Și bănuiesc că majoritatea celor care citesc acest articol visează să aibă într-o zi o bibliotecă asemănătoare cu aceea din castelul Bestiei. Așa că Belle a devenit prințesa mea umană preferată și am început să îndrăgesc din ce în ce mai mult povestea ei. N-am crezut niciodată că ar fi necesar un remake, dar dacă tot l-au făcut, mi-am dorit să fie suficient de fidel animației încât să placă, dar nu mi-am dorit să fie identic, ci am vrut ca diferențele să îmbogățească povestea. Și mi-am dorit să-mi placă. Ceea ce s-a și întâmplat, mi se pare un film mult mai realist și mai bine ancorat în timpul în care are loc acțiunea.

Ceea ce face filmul în primul rând este să rezolve câteva din nemulțumirile generate de animație. Și o face chiar din narațiunea de început, în care devine evident de ce nu e blestemat doar prințul, ci toți cei de la castel și de ce nimeni din sătucul din apropiere nu știe despre castelul aflat la câteva ore de mers de ei.

Și în sătuc sunt câteva diferențe, preferata mea fiind legată de Maurice, care nu mai e văzut ca nebunul satului, ceea ce e excelent pentru că înainte, faptul că Belle era văzută ca o ciudată mi s-a părut mereu o consecință a faptului că era fiica lui Maurice, însă acum, ciudățenia ei ține doar de ea însăși. În plus, se mai rezolvă elegant o problemă a animației: librăria care nu-și avea locul într-un sat în care cititul e privit ca un lucru nenatural și al cărui singur client nu plătea pentru cărți e înlocuită de cele câteva cărticele ale preotului local, ceea ce are mult mai mult sens.

Dacă tot vorbeam despre săteni, și Gaston primește un pic de backstory: este un căpitan întors de pe front, așa că fixațiile lui nebunești pot fi ușor puse pe seama unui stres post-traumatic. Însă deși din cronicile pe care le-am citit până acum, Gaston a părut preferatul tuturor, mie mi-a plăcut mai mult Le Fou, pentru că este unul dintre personajele care evoluează. Gaston e un narcisist cu o fixație care crește în intensitate, dar el nu trece prin nicio transformare. Le Fou, însă, are parte de un conflict interior puternic, deoarece deși îl iubește pe Gaston, nu e deloc de acord cu metodele lui. De fapt, Le Fou e singurul personaj care schimbă tabăra, ceea ce e impresionant.

De cealaltă parte a blestemului, avem o Bestie ceva mai umană ca aspect și mai complexă ca personalitate. În primul rând, figura e mai aproape de omenesc, ceea ce îl plasează în zona de uncanny valley, unde e înfricoșător prin faptul că nu e pe deplin uman, nici animal, dar are și o față mai expresivă atunci când nu se comportă sălbatic. Din punct de vedere al personalității, la fel cum situația lui Belle e schimbată de ceea ce aflăm despre tatăl ei, și povestea Bestiei devine mai plauzibilă după ce aflăm detalii despre părinții lui. Mai precis, schimbarea lui dintr-o persoană brutală și furioasă într-una caldă și deschisă devine mai credibilă și are mai mult sens.

Cât despre restul personajelor de la castel, ca aspect sunt foarte diferite de animație. Nu mai sunt adorabile, ci sunt mult mai realiste, tot în zona uncanny valley, ceea ce mi se pare mai plauzibil: blestemul trebuia să transforme castelul și pe oamenii din el într-un loc în care niciun om să nu-și dorească să rămână prea mult, așa că are sens ca mobila vie să fie înfricoșătoare, detaliu accentuat de interacțiunea inițială dintre servitori și Maurice, mult diferită de original (și motivul pentru care devine prizonier e diferit, dar mult mai apropiat de basmul original, ceea ce e o mare bilă albă din punctul meu de vedere).

În final, sunt și câteva cântece noi, dintre care am remarcat melodia Evermore, care e ea însăși încărcată de emoție, dar cântată de Bestie în timp ce Belle pleacă e incredibil mai emoționată. Am plâns ca un copil, a fost perfect momentul. Și melodia cântată de tatăl lui Belle mi-a plăcut, iar momentul când Belle urcă pe deal ca în Sunetul muzicii și cântă despre aventură mi-a dat fiori. În schimb, Be our guest mi s-a părut prea mult cu totul, momentul a fost atât de bogat încât a devenit greu de urmărit, iar cântecul lui Gaston putea fi mai dinamic (ca în muzicalul de pe Broadway, unde momentul de dans e atât de ritmic și de plin de viață încât e greu să nu începi să dansezi și tu). Cântecul care împrumută numele filmului a fost ok, deși strofa în plus putea lipsi în continuare, însă dansul dintre protagoniști a fost genial pentru că a inclus mai mult elemente specifice dansurilor de salon din acele vremuri, care mie mi se par mult mai interesante și mai incitante decât un simplu vals.

În concluzie, mi-a plăcut filmul. Nu era necesar, dar a fost făcut bine, cu toate omagiile pe care animația le merita, dar și cu toate modificările de care avea nevoie ca să fie un alt film. Nu mi se pare un film pentru copii, ci pentru cei care au copilărit cu filmul și își doresc mai mult. Dacă vreți să vă displacă, veți găsi suficiente motive, dar dacă sunteți deschiși la nou, atunci nu are de ce să nu vă placă. Și indiferent de părere, ascultați Evermore, pentru că e o melodie absolut genială, mai ales în interpretarea lui Josh Groban:

duminică, 26 martie 2017

Recenzie: Dr. Bloodmoney de Phillip K. Dick

Citind povești despre cum ar putea arăta o societate post-apocaliptică, am întâlnit personaje care vor să reconstruiască lumea veche sau, din contră, să creeze una mai bună. Am întâlnit și resemnare uneori, dar niciodată atât de multă și de deprimantă ca în Dr. Bloodmoney, un roman în care nu sfârșitul lumii e șocant, ci faptul că e acceptat cu atâta ușurință.

Povestea:
În urma unor calcule greșite, testarea unor bombe nucleare în atmosfera terestră a însemnat și apariția unor mutanți care nu au membre, așa că au nevoie de proteze pentru a putea funcționa normal. Nu toți au apărut din cauza radiațiilor, unii dintre ei, precum Hoppy Harrington, fiind rezultatul unor medicamente nocive. Totuși, lumea a reușit într-un fel sau altul să integreze în societate acești noi cetățeni și, în plus, să-și continue progresul, primul cuplu de oameni urmând să plece în curând spre Marte.

În ziua lansării rachetei, însă, se declanșează adevăratul dezastru, deoarece America este bombardată de inamici. Hoppy reușește să supraviețuiască, la fel și Walt Dangerfield, unul dintre cei doi oameni trimiși pe Marte, care este acum condamnat să orbiteze Terra până când își va fi epuizat rezervele de hrană. El devine catalizatorul renașterii, transmisiunile sale ajutând comunitățile să facă schimb de informații.

Dar Hoppy nu e mulțumit de situația sa actuală, așa că își pune cunoștințele și puterile psihice și telekinetice în slujba propriului plan de a schimba lucrurile.

Părerea mea:
Când termin de citit o carte luminoasă, veselă sau măcar cu happy-end, mi-e în general destul de clar ce vreau să scriu despre ea, dar atunci când întâlnesc o carte sumbră, plină de sentimente din partea neagră a spectrului, mi-e mult mai greu să-mi dau seama cum să transmit faptul că merită citită. Unii dintre voi citesc tocmai ca să scape de negativitate, să evadeze în povești în care, în ciuda dificultăților, totul se termină cu bine. Însă în acest roman, chiar și finalul te lasă confuz, pentru că deși personajul negativ e învins, personajul victorios e suficient de ambiguu cât să te facă să te îndoiești că lucrurile vor deveni mai bune.

Într-un fel, Dr. Bloodmoney mi-a amintit de universul X-Men, dar privit cu adevărat din perspectiva umană. Mutanții din acest roman sunt cu adevărat înfricoșători, iar puterile lor, oricât de greu de crezut par la început, devin rapid un instrument de subjugare a oamenilor. De fapt, cel mai dezarmat aspect al poveștii este că la început, puterile lor nici nu par credibile, ci mai mult un fel de autosugestie generată de propria lor frustrare, așa că sunt ușor de ignorat... până când încep să pară din ce în ce mai reale, iar când pericolul e cu adevărat conștientizat, e prea târziu.

În plus, coperta gri se potrivește perfect, deoarece atmosfera întregului roman e apăsătoare și deprimantă. Nimeni nu pare vesel nici măcar din greșeală, adulții sunt veșnic preocupați de câte o problemă, iar singurul copil e uneori mai matur decât proprii părinți. Nimeni nu are o viață ușoară, toți au probleme externe sau interne, nici măcar cuplul care are o aventură nu e fericit.

Totuși, poate ar fi fost mai bine să fie mai puține personaje sau cele care sunt ar fi trebuit conturate mai bine, cel puțin la început. În debutul romanului, mi s-au părut prea mulți oameni, mi-era greu să rețin cine unde e și ce face. Din fericire, după o vreme m-a prins povestea și încet-încet am început să-i cunosc pe toți, să le înțeleg rolul în poveste și să mă afund în depresia lor.

Nu pot să spun că experiența de a citi Dr. Bloodmoney e una plăcută, dar cred că e un roman care merită citit. Merită să simți pe pielea ta senzația de dezorientare pe care ți-o dă romanul, pentru că limita dintre real și imaginar (în sensul de indus-de-o-minte-bolnavă) e destul de firavă. Și e bine să simți dezolarea prezentă în fiecare rând, pentru că deși nu e o experiență plăcută, e una care n-o să te lase indiferent și asta mi se pare mult mai important. Așadar, recomand cartea tuturor celor care vor să iasă din zona de confort și să accepte provocarea de a descoperi o lume gri în care speranța e doar un concept abstract.

luni, 20 martie 2017

Evenimente: Întâlnirile B3 #3

După ce întâlnirea B3 din februarie a fost o reușită, am decis ca în luna martie să merg un pas mai departe și să avem alături de noi niște invitați speciali. Așa că am vorbit cu o serie de reprezentanți ai editurilor de pe la noi, am făcut o ședință de brainstorming în grupul de facebook unde ne organizăm, am alcătuit o listă de întrebări... și am sărit în gol.

Fix asta a fost senzația, de gol în stomac ca atunci când pici de undeva și de furtună dezlănțuită în jurul meu. Nu mi-aș fi imaginat niciodată câte zeci de mici probleme ar putea să apară atunci când îți pui în cap să organizezi un eveniment. Aranjatul sălii, adusul de scaune pentru o grămadă de oameni la care nu te așteptai (și cărora le mulțumesc că au venit), renunțatul la cameră la momentul potrivit, nu multe minute mai târziu (apropo, îmi cer scuze celor cărora le-am promis că vom filma, dar data viitoare planificăm mai bine), lupta de a împiedica discuția să divagheze prea tare, dar și de a păstra o atmosferă relaxată, încurajarea bloggerilor să vorbească și, preferata mea, how to deal with a troll.


După eveniment, am vorbit cu cât de mulți oameni am putut și am înțeles că atât invitații, cât și bloggerii s-au simțit bine, ceea ce mă bucură enorm. Sper că tuturor li s-a părut o întâlnire utilă și că au aflat lucruri pe care nu le știau, că și-au găsit răspunsul la o parte din întrebările pe care le aveau sau măcar că și-au confirmat niște teorii de care nu erau siguri. Pe scurt, sper că le-a prins bine.

Eu, cel puțin, cred că am învățat o grămadă despre cum se gestionează o astfel de... aventură :) La final, am primit și multe sfaturi care o să-mi fie foarte utile pe viitor, dar mi-am tras și propriile concluzii. Mi-am dat seama că mai am multe de învățat când vine vorba de a interacționa cu propriul public. Că a avea mulți invitați și a spera că vor reuși toți să vorbească în mod relativ egal nu e o așteptare realistă. Că sunt The Queen of the Control Freaks, pentru că acum, uitându-mă la lista de întrebări pe care o aveam pregătită, îmi vine să râd de mine. Nu mă așteptam să o putem discuta pe toată, dar aș fi vrut să intrăm în mai multe subiecte. În loc de asta, cred că am ajuns să omor din fașă orice inițiativă din public (deși unele meritau ucise cu pietre, dar asta e altă poveste), și asta a dus la o atmosferă mai timorată, cred eu.

Dar, cu bune și cu mai puțin bune, a fost genial. A fost adrenalină pură de la un capăt la celălalt, a fost în același timp o ieșire cu prietenii și o mostră de public speaking cu tremurici (da, încă e ciudat să vorbești și să se uite zeci de oameni la tine). Și indiferent cât de aproape sau departe a fost de așteptările mele, a fost exact ceea ce trebuia să fie. Așa că vă mulțumesc.

Mulțumesc Deea, Matei, Simona, Alex, Bogdan pentru că mi-ați acceptat invitația și sper să vă mai avem printre noi (deși, probabil, unul câte unul, pentru că mă gândesc că ar funcționa mai bine). Mulțumesc Andrei și Cristina, sper că v-a plăcut! Mulțumesc Andreea, Leontina, Silvia, Silviu, Ștefan, Sorin, Max, Mihaela, Catrina, Iulia, Raluca, Cătălin, Irina, Alina, Irina, Dana și tuturor celorlalți oameni care au venit să-și petreacă seara alături de noi. Mulțumesc Miruna & oamenilor de la Epic Bar pentru găzduire și pentru că ne-au lăsat să le transformăm etajul în cercul nostru de discuție. Mulțumesc surorii mele pentru trepied și pentru că nu s-a supărat că n-am putut muta întâlnirea ca să poată participa și ea (n-am uitat de clătitele pe care ți le-am promis). Și mulțumesc, Laur, pentru tot.

Abia aștept să vă revăd pe cât mai mulți dintre voi în aprilie, când vom încerca să discutăm mai mult despre ce a avut fiecare de câștigat din întâlnirea aceasta, despre ce nu a mers bine și despre ce ne dorim de la aceste întâlniri, astfel încât pe viitor să... o facem și mai lată! Pentru că nu ai nevoie de sporturi extreme când poți să organizezi evenimente :))

marți, 14 martie 2017

Evenimente: Răpirea extraterestră

Indiferent dacă ești sau nu unul dintre cei care cred în extratereștri, ei vor fi prezenți la Final Frontier anul acesta, ascunși printre paginile cărților care se vor găsi la târg. Sau pitiți prin mințile tuturor autorilor care vor lua parte la evenimentele speciale. Sau chiar printre creațiile rezultate în urma atelierelor. Totul se întâmplă pe 1 și 2 aprilie, la Casa Artelor. Fără glumă. Serios, e și eveniment pe Facebook, nu se glumește cu așa ceva!

Așadar, nu vă faceți planuri în primul weekend din aprilie, pentru că indiferent cum preferați să vă petreceți timpul liber, veți găsi ceva de făcut, alături de oamenii faini prezenți la târg. Și de extratereștri.


Comunicat de presă:
În week-endul 1-2 aprilie acceptă provocarea și vino de Ziua Păcălelilor la Final Frontier să descoperi lumile imaginare devenite realitate. Fără glume, ediția numărul șase a singurului târg de carte SF & Fantasy va avea loc între orele 11:00 și 19:00 la Centrul Cultural Casa Artelor (B-dul Mircea Vodă nr. 5, Sector 3, Bucureşti), partenerul nostru de eveniment.

Am pregătit pentru tine cele mai noi apariții dar și volume la prețuri speciale de la editurile pasionaților de SF & Fantasy (Nemira, Paladin, Corint, Millenium, Herg Bennet, Tritonic, Crux), board games de la Red Goblin, benzi desenate și figurine de la HAC!BD. Volumele în limba engleză vin de la Books Express, iar romane polițiste de la Crime Scene Press. Cei mai cunoscuți autori români de SF&Fantasy vor fi alături de noi cu lansări de carte și paneluri interactive. Invitatul special al târgului Final Frontier #6 este scriitorul Dan Doboș.

De 1 Aprilei granița dintre realitate și imaginație se estompează, așa că vei avea parte la Final Frontier #6 de experiența completă. Cavalerii Jedi și elfii din Stăpânul Inelelor au făcut un salt din paginile cărților în realitatea imediată, iar dacă vrei să te alături lor, avem pentru tine obiecte fan art de la Nyx Art și Wizart Room care să te transforme într-un personaj fantasy. Pentru cei curajoși transformările pot fi și mai șocante, vino la târg pentru demo-ul de machiaj SF făcut de Alina Diana Crisu și echipa.

Nici atelierele de la târg nu se lasă mai prejos în demascarea lumilor fantastice și îți oferă informații importante: învață să faci benzi desenate cu Vlady, află totul despre anime cu Alice și călătorește în spațiu la atelierul de Astronomie cu Adrian Sonka, lector Fundația Calea Victoriei. Micii învățăcei în ale SF-ului sunt așteptați la atelierele de robotică ale Academiei inventează.ro.

De data aceasta nu i-am uitat nici pe cinefili care au ocazia să urmărească un scurtmetraj semnat de scriitoarea Doina Ruști și să participle la o sesiune de Q&A.

Stai cu ochii pe Final Frontier.ro și nu uita de evenimentul creat pe Facebook pentru discuții și noutăți. #FF6

Când: 1-2 aprilie 2017
Unde: Centrul Cultural Casa Artelor (B-dul Mircea Vodă nr. 5, Sector 3, Bucureşti)
Program: 11:00 – 19:00

Eveniment marca Bookblog.ro - cel mai important blog despre cărți și lectură de pe internetul românesc. În cei peste nouă ani de existență, el a devenit un reper pentru tinerii pasionați de lectură, un ghid care îi ajută să aleagă mai bine și mai ușor cărțile care merită citite.

Parteneri principali: Centrul Cultural Casa Artelor și Primăria Sectorului 3.

duminică, 12 martie 2017

Film: Logan

Știam de ani de zile că acesta va fi ultimul film în care Hugh Jackman îl va juca pe Wolverine, super-eroul meu preferat. Știam de când am văzut teaserul de la finalul lui X-Men Apocalypse că o vom vedea pe X-23 alături de Logan. Știam de când am aflat că va fi un film R-rated că va fi diferit de ceea ce am văzut până acum. Și totuși, n-am fost pregătită pentru Logan.

Trailer:

Povestea:
Deși au fost mai mereu în tabere opuse, Xavier și Magneto au crezut întotdeauna că mutanții sunt etapa următoare în evoluția umană. Dar s-au înșelat: în 2020 mutanții au dispărut aproape în întregime, ultimul născându-se cu 25 de ani în urmă. Logan este unul dintre puținii rămași, dar anii l-au ajuns din urmă: are nevoie de ochelari de citit, rănile lui se vindecă mai greu, iar adamantiumul cu care i-au fost acoperite oasele îl otrăvește lent. Totuși, încearcă să ducă un fel de existență ca șofer de limuzină pentru a-l putea întreține pe Charles, un nonagenar considerat armă de distrugere în masă deoarece în absența pastilelor care să-i țină boala sub control, are crize în urma cărora cei din jur paralizează și mor asfixiați.

De visul lui Xavier al unei echipe de mutanți care să apere oamenii s-a ales praful, posibil chiar din vina lui. Însă o a doua șansă pare să apară atunci când o descoperă pe Laura, un copil mutant a cărei minte îi amintește de Logan și de sălbăticia lui. Iar istora Laurei nu e atât de diferită de a lui Wolverine, amândoi fiind rezultatul unor experimente care vor să obțină super-soldați. Și cei care dețin „copyright-ul” asupra Laurei o vor înapoi.

Părerea mea:
Eu am descoperit universul super-eroilor nu prin benzile desenate care au stat la baza lor, ci prin desenele animate cu care am crescut. M-au fascinat mereu pentru că erau puternici și faimoși... cu excepția găștii de mutanți, care au fost mereu urâți de societate. Așa am învățat ce înseamnă discriminarea și cum oamenilor le e teamă de ceea ce e diferit. Însă chiar și cu toată acea furie îndreptată împotriva lor, ei continuau să apere oamenii, continuau să spere într-un viitor mai bun.

Tocmai de aceea, acest film te va prinde nepregătit emoțional: speranța a murit o dată cu echipa X-men, care a lăsat în urmă doar povești cosmetizate și frumos-colorate, prinse în benzile desenate vechi. Acum nimeni nu mai vorbește despre mutanți, „problema” s-a rezolvat de la sine și toți pur și simplu așteaptă să moară. Wolverine cel nemuritor și Xavier cel plin de discursuri motivaționale așteaptă să moară. Așteaptă. Să. Moară. Fiecare minut de film te izbește cu adevărul ăsta. Am ieșit amorțită din cinematograf.

Iar Laura nu e mica rază de speranță. Scenele ei sunt crunte, ea însăși e greu de privit, mai ales că are câteva momente de aproape-normalitate, iar contrastul între acele clipe și scenele de luptă sau cele în care pare cea mai matură persoană din grup sunt dureroase. Nici măcar ideea că ea va putea, totuși, să scape și să aibă un viitor nu stă în picioare, pentru că totul pare o invenție deșartă.

Totuși, legătura dintre Laura și Logan e superbă și extrem de naturală pentru ceea ce sunt ei amândoi. La fel, scenele din casa familiei Munson sunt ca un fel de pauză de la toată negativitatea, deși e evident că se va termina rău (mi-a amintit oarecum de scenele din X-Men Origins, când Wolverine găsește niște oameni de treabă care au grijă de el). Dar nu mă așteptam la X-24, a fost cea mai nașpa surpriză.

Mai puțin surprinzător a fost finalul, dar tot a fost oribil de privit. A fost finalul perfect pentru un film perfect și încheierea perfectă pentru cel mai fain super-erou al tuturor timpurilor. Dar zău că nu aș putea revedea filmul prea curând, te lasă incredibil de gol pe dinăuntru și cel mai rău e că filmele vechi par mai seci acum...

Dar vi-l recomand, dacă sunteți fani ai lui Logan sau al seriei X-Men, aveți nevoie de filmul acesta. Nici măcar nu mai contează cum și dacă se integrează în firele narative ale celorlalte filme, nu are nevoie de asta, chiar nu contează. E perfect așa cum e.

miercuri, 8 martie 2017

Blogosfera SF&F: Acesta este trupul meu de Liviu Surugiu

A venit și ziua în care am dat peste un volum care m-a depășit complet. Am tot amânat momentul scrierii acestei recenzii, m-am și gândit să renunț de câteva ori la a o scrie pentru că mi-e foarte greu să-mi găsesc cuvintele. Pur și simplu fiecare povestire m-a lăsat cu senzația că mi-a scăpat sensul ei, că de fapt n-am înțeles nimic.

Povestea:
Volumul cuprinde 5 povești cu subiecte care mai de care mai stranii:

Acesta este trupul meu spune povestea unui preot care pleacă spre Saturn pentru a (re)aduce pe Pământ ceva ce simulările terestre spun că poate ajuta la dezvoltarea vieții pe alte planete.

O chestiune de educație vorbește despre o lume în care evoluția a fost mult accelerată și un nou „salt” se apropie.

Întâlnirea spune povestea unor tineri condamnați să trăiască fiecare câte o jumătate de viață, îndrăgostiți, dar incapabili să se întâlnească vreodată.

Înaintea învierii mi s-a părut cel mai greu de înțeles text, așa că n-aș ști să-l rezum. Se referă oarecum la viețile paralele sau spirituale ale umbrelor noastre, dar asta e doar o parte din idee...

144 a fost cel mai lung și mai digerabil text, spunând povestea unui copil născut dintr-o condamnată la moarte și un mort.

Părerea mea:
Mi-am petrecut ultima săptămână încercând să-mi dau seama ce nu a funcționat între mine și această carte. Nu e scrisă prost sau ininteligibil, nu cred asta. A fost mai mult un caz de incompatibilitate, pur și simplu n-am reușit să înțeleg mesajul pe care a încercat autorul să-l transmită. Și deși nu sunt sigură, cred că principalul motiv este că setul meu de credințe și modul cum văd eu lumea este diametral opus.

Prima poveste mi s-a părut bazată pe ideile egocentriste și arogante ale Bisericii. N-am o problemă cu credința în general, cred că fiecare poate alege să creadă orice dorește despre modul cum am apărut noi pe Pământ și ce căutăm aici. Cred, totuși, că nenumărate practici religioase vin din vremuri mult prea diferite ca să mai aibă vreo legătură cu viața de azi. Așadar, deși pot oricând să fiu de acord cu ideea unui preot astronaut plecat în spațiu, motivul plecării lui și ideea că viața există doar pe Terra... ori calculatoarele care au făcut simulările au parcurs prea multe site-uri dubioase care le-au defectat logica, ori universul despre care am citit e unul în care n-aș vrea să mă mai întorc vreodată.

O chestiune de educație, în schimb, are o idee destul de interesantă, cu care aș putea, poate, să fiu de acord, dar mai mult de jumătate din text spune povestea unei crime și a unor gemeni care mi s-a părut un balast lung și inutil, având în vedere ce rol mic avea în text. Sau poate nu i-am înțeles eu rolul, nu e ca și cum mi se pare că am înțeles cu adevărat ceva din ce am citit.

Întâlnirea a fost un text care mi-a amintit de Romeo și Julieta, în sensul că mi-a amintit de naivitatea celor doi protagoniști. Finalul a făcut cumva povestea mai credibilă, dar nu mi s-a părut mai puțin morbidă și, din nou, foarte greu de pătruns.

Peste Înaintea învierii o să trec pentru că, repet, a fost cel mai greu de priceput text. Așa că n-am priceput nimic din el.

144 a fost și el morbid, dar mai ușor de urmărit. N-aș putea să spun nici în acest caz care a fost mesajul sau morala, dar am rămas cu o poveste revoltătoare pe care nu cred c-o s-o uit prea ușor, în ciuda finalului fericit, presărat cu insta-love.

Nu știu cui să recomand acest volum, încă nu pot spune că am înțeles cui se adresează. Mi s-a părut întunecat, obscur, ciudat, și, din nou, am senzația că mi-a scăpat cu totul înțelesul povestirilor. Totuși, nu mi s-a părut scris rău, a fost clar în fiecare text că totul avea un scop, totul conducea spre ceva. Habar n-am spre ce.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Acesta este trupul meu, le găsiți pe blogurile:

   •  Assasin CG
   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF

Pentru 12 aprilie, vom citi Arhitecții speranței de Alexandru Lamba. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

luni, 6 martie 2017

Despre cărți: Cum m-am apucat de citit

Din 2011, la începutul fiecărui an îmi propun să citesc o carte pe săptămână, iar în anii în care nu citesc măcar 50 de volume sunt ușor dezamăgită. Dar dacă eu cea de-acum aș putea sta de vorbă cu mine din trecut, de când aveam 10 ani și i-aș propune un sfert din această provocare, probabil mi-ar răspunde cu un „nu” îmbufnat.

Nu am fost un copil care să citească mult sau cu plăcere, deși puteam citi de la cinci ani. Benzile desenate sau revistele pentru copii erau una din distracțiile mele preferate, dar lista de lecturi de la școală era un calvar. Totuși, părinții mei mă încurajau mereu să citesc. Pe lângă biblioteca plină de acasă, mama îmi cumpăra nu numai volumele din acea mult-detestată listă de lecturi, dar și tot felul de cărți noi recomandate școlarilor, cărți cu basme sau orice cărticică asupra căreia zăboveam mai mult în librărie. De Crăciun, cărțile erau mereu cadoul pe care îl uitam sub brad cât timp mă jucam cu plușurile cele noi.


Primele volume ale seriei Harry Potter n-au făcut excepție, așteptându-mă degeaba sub brad până când mama le-a mutat în bibliotecă. Deși am copilărit în perioada în care copiii din toată lumea iubeau cărțile lui J.K. Rowling, eu am refuzat să citesc vreo pagină tocmai pentru că erau cărți populare. Acum, gândindu-mă la asta, mi-e ușor să dau vina pe anturaj: la școală, colegii mei iubeau telenovelele și fotbalul, în timp ce eu detestam ambele subiecte. Prin urmare, orice lucru popular urma să-mi displacă.

Din fericire, tot mama a reușit să-mi schimbe punctul de vedere. Văzând că metodele ei de încurajare au dat greș, a luat ea primul volum și a început să-l citească, dar nu oricum, ci râzând cu poftă când se întâmpla ceva amuzant, oftând când lucrurile nu mergeau cum trebuie și scoțând exclamație după exclamație la fiecare pagină, refuzând, desigur, să-mi spună ce se întâmpla în carte. Știindu-mă curioasă, practic nu mi-a dat de ales: am început și eu să citesc primul volum. Și am fost cu adevărat vrăjită: am descoperit o lume care părea la fel de adevărată ca a mea, dar mult, mult mai interesantă, plină de mistere și de... magie! Am depășit repede locul unde se oprise mama, apoi am devorat celelalte volume apărute și m-am alăturat celor care așteptau continuările promise, dar și scrisoarea de la Hogwarts.

Din păcate, singura care a așteptat alături de mine a fost tot mama. În clasa mea, nimeni nu auzise de Harry Potter și nici după ce le-am povestit nu prea le-a păsat, iar pe-atunci Internetul nu-ți permitea să găsești instantaneu fandomul pe care îl cauți. Însă librăriile erau pline de povești „ca Harry Potter”, așa că am putut trece prin alte aventuri alături de alți copii magici. Așteptându-l pe Harry, am descoperit Narnia, misterele alchimiei și alte lumi fantastice și, o dată cu ele, am descoperit că sursa magiei nu erau baghetele fermecate, ci chiar poveștile. De-atunci, am început să gust din tot mai multe cărți de beletristică pentru că am înțeles că singurele limite ale imaginației sunt cele pe care i le impuneam eu, refuzând să citesc.

Acum, am ajuns să fiu eu cea care îi recomandă mamei cărți, dar și vouă, celor care citiți acest blog. Iar finalul anului trecut a venit cu o surpriză nesperată: mi-am primit în sfârșit scrisoarea de la Hogwarts, tocmai la timp pentru un masterat!


Notă: Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov. Mai multe detalii găsiți mai jos și, dacă nu aveți blog, vă invit să-mi povestiți în comentarii cum ați devenit voi cititorii care sunteți astăzi.

vineri, 3 martie 2017

Recenzie: Misterul gemenelor de Adi Rule

Acesta e al doilea roman Young Adult pe care îl citesc în ultimul timp și încep să-mi doresc să am din nou 16 ani, pentru că mi se pare că genul începe să atingă o maturitate care i-a lipsit pe vremea când eram eu adolescentă. Nu că povestea ar fi perfectă, dar are o profunzime care a lipsit din multe cărți populare acum câțiva ani, profunzime care e necesară pentru a crea un roman bun.

Povestea:
Jey Fairweather are o soră geamănă. Aceasta nu are un nume, nu a mers niciodată la școală și nu părăsește casa decât cu mari riscuri pentru că sora lui Jay nu ar trebui să existe. Mama lor nu era un om, ci un alter, așadar doar Jay este o ființă umană. Sora ei este o aripi-roșii, o ființă malefică ce poartă pe spate o mie de cicatrice care nu se vindecă, drept pedeapsă pentru amestecul aripilor-roșii în Războiul Pământului Topit.

Însă sora lui Jay nu este altceva decât o fată de 16 ani cu câteva cicatrice pe spate, o fată care se strecoară din când în când spre înălțimile orașului alături de sora ei pentru a vedea împreună rugăciunile preoților și, uneori, aripi-roșii chiar se dă drept Jay pentru a-și ajuta sora să-și țină secrete întâlnirile cu băieții. Deocamdată, sora lui Jay nu a fost prinsă niciodată de preoții care ar ucide-o imediat, așa că trăiește în continuare ascunsă, crescând diverse plante și admirând zborul păsărilor pe care le invidiază deoarece ea, o aripi-roșii... nu are aripi.

Totuși, într-una din zile, sora lui Jay este surprinsă de doi preoți într-un gang. Ea reușește să scape, însă întâmplarea va avea urmări nebănuite atât pentru aripi-roșii, cât și pentru lumea în care trăiește.

Părerea mea:
Acum câțiva ani, gemea internetul de articole care subliniau clișeele romanelor YA. Printre ele erau mereu menționate povestea de dragoste care se înfiripa instantaneu, triunghiurile amoroase, tânărul cavaler sexy, băiatul rău și, de asemenea, sexy... Înainte de Hunger Games, genul YA era doar un fel de chick lit pentru tineri. Apoi eroinele au devenit niște tinere puternice și independente, iar tinerii au încetat să mai fie vampiri, vârcolaci, zombie și au devenit umani, dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult în rest, cel puțin nu în romanele care mi-au picat mie în mână.

Citind Misterul gemenelor, însă, am descoperit o poveste în care dragostea la prima vedere e doar un detaliu folosit drept pretext pentru o răsturnare de situație, plus că e tratată mai mult ca o simplă infatuare, decât ca iubirea eternă. Triunghiul amoros e și el mai mult sugerat, decât exploatat. Și, ca bonus, cartea nici măcar nu face parte dintr-o serie (și sper să rămână așa).

În plus, e o carte în care protagonistul e folosit pentru ca autoarea să ilustreze efectele propagandei religioase, modul în care denaturarea adevărului de către oamenii priviți ca lideri ai societății are un impact extraordinar asupra tuturor, dar mai ales asupra modului în care aripi-roșii se vede pe sine. Ea fiind și naratoarea, e cu atât mai fascinant să-i vezi îndoielile în legătură cu propria persoană, modul cum încearcă mereu să se înfrâneze pentru a nu da la iveală „partea malefică”.

Și atmosfera romanului e la fel de apăsătoare precum gândurile protagonistei: acțiunea se desfășoară într-un oraș aflat lângă un vulcan fumegând, așadar până și aerul e încărcat de cenușă, plantele cresc extrem de greu, mâncarea are gust de gunoi... În plus, totul se învârte în jurul tradițiilor și legendelor în care, teoretic, nu mai cred decât preoții în această epocă a mașinilor și a progresului. Practic, însă, toată lumea cunoaște și respectă aceste tradiții. De fapt, acest aspect al mitologiei locale e foarte bine pus la punct, legendele orașului sunt nu numai interesante, dar și bine livrate: nu avem parte de fragmente pline de informație, ci sunt strecurate natural în poveste.

Iar finalul vine cu câteva răsturnări de situație foarte imprevizibile, dar și cu o încheiere care îl lasă pe cititor să-și imagineze o parte din micile detalii ale deznodământului. Practic, deși majoritatea firelor narative sunt închise, rămân câteva semne de întrebare, prea puține ca să justifice o continuare, dar suficiente cât să-ți pună mintea la contribuție, ceea ce mie îmi place enorm.

Așadar, recomand Misterul gemenelor tuturor celor care vor să citească o poveste despre influența religiei asupra oamenilor, modul cum războaiele pot fi câștigate prin cuvinte, dar și celor care vor un roman YA fără siropoșenii, în care protagonista nu-și descoperă alesul din primele pagini.