Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  „Autor pentru o zi”                     
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

duminică, 18 septembrie 2016

Despre cărți: cititor în viteză

Mi-am petrecut ultimele câteva zile umblând prin jurnalele mele vechi, recitind mai ales ce scriam prin liceu... Doamne, cât timp liber aveam! Dar o dată cu începerea facultății, să împart cele 24 de ore ale unei zile astfel încât să-mi ajungă pentru toate lucrurile pe care voiam să le fac a devenit o provocare aproape imposibilă, care a adus după sine câteva sacrificii (inclusiv faptul că n-am mai scris aproape deloc în jurnal...)


Totuși, la citit știam că nu pot să renunț, așa că am găsit o soluție de compromis: cititul în metrou. Înaine, nu suportam ideea ca în jurul meu să nu fie liniște atunci când mă afund într-o carte, însă am descoperit repede că o dată ce citesc câteva rânduri, nu mai contează unde sunt sau nivelul de zgomot, atâta timp cât lumea mă lasă în pace. Dar au apărut subit alte dezavantaje: o dată pusă în geantă, o carte n-o să mai arate ca înainte. Colțuri ușor îndoite de la transport, chestii din geantă care se strecoară între pagini și le îndoaie sau, coșmarul maxim, le pătează... pe scurt, cărțile se „șifonează”. Și atâta timp cât ai o geantă cu minim două compartimente e ok, rezultatul final e tolerabil, dar ați văzut interiorul unor genți obișnuite? Un super-mega-compartiment în care se amestecă portofelul, cheile, rujul, sucul și cartea cu vreo două semne de carte de rezervă, alături de agrafe, șervețele, dezinfectant, leucoplast, cercei de schimb, parfum, căști, bateria de rezervă, vreo două stick-uri, un carnețel, câteva pixuri, guma de mestecat, pastile, pisica, un portal spre o altă dimensiune, o oglindă micuță, o perie de voiaj, știți voi, chestiile fără de care o fată nu poate pleca de acasă.

Și poate că e ok pentru cărți să se șifoneze, adică sunt ale mele, nu trebuie să dau socoteală nimănui pentru ele, ce dacă par uzate, nu? Um... nu! Persoanele super-norocoase cărora am decis vreodată să le împrumut o carte pe care o lăudasem înainte m-au întrebat de cel puțin două ori dacă sunt sigură că am citit exemplarul respectiv. Nu scriu pe cărți, nici măcar cu creionul, nu îndoi colțuri, nu mănânc în timp ce citesc... pur și simplu am grijă de cărțile mele. Nu pentru că sunt o persoană ordonată (de la începutul verii și până acum, biroul meu arată ca rezultatul unei explozii în zona de papetărie a unui hypermarket și proporțiile dezastrului cresc cu fiecare zi), ci pentru că le iubesc și simt că așa e corect să mă port cu ele.

Dar nu puteam nici să nu citesc, așa că, o perioadă, am strâns din dinți și am avut cărți șifonate. Până când cerurile s-au deschis, îngerii au cântat „Aleluia!” și cineva din newsfeed-ul meu a dat like paginii Upside Down, o firmă de upcycling din România care folosește prelată de camion și afișe stradale ca să facă tot felul de gentuțe și huse cool... inclusiv huse pentru cărți! Așa a ajuns în viața mea minunăția asta de învelitoare pe care o am de peste doi ani, o folosesc aproape zilnic, arată ca nouă, e rezistentă, e cool și o iubesc mai mult decât toată colecția de semne de carte.


Cărțile mele arată ca noi din nou, deși le car după mine prin diverse ghiozdane sau genți timp de săptămâni la rând. Și, ca bonus, pot citi absolut orice mi-aș dori fără teama de a fi judecată. Chiar am problema asta, mereu despic firul în patru înainte de a face vreun gest în public pentru că mi-e teamă că lumea din jur o să gândească lucruri nasoale despre mine. Ceea ce e simultan egocentrist - serios, lumea din jur nu e atât de atentă la mine pe cât îmi imaginez - și complet aiurea - știu că șansele să reîntâlnesc persoanele respective într-un mediu în care părerea lor să-mi afecteze cumva viața este zero barat. Dar husa mea ascunde complet coperta, așa că pot citi orice îmi trece prin cap fără să mă gândesc că oamenii din jur o să mă creadă ciudată pentru că citesc romane pe care ei le consideră „nepotrivite” dintr-un motiv sau altul.

Așadar, dacă sunteți ca mine și nu vreți să plecați nicăieri fără o carte, dar nici nu vreți să le șifonați și nici nu aveți un prieten prin newsfeed care să fi dat like random unei soluții, atunci sper că articolul meu v-a fost de folos. Și nu, nu e sponsorizat de Upside Down, ci doar e modul meu de a le mulțumi pentru că sunt super și mi-au permis să am grijă de cărțile mele când le plimb după mine :)

miercuri, 14 septembrie 2016

Recenzie: Stăpânul castelului de Teodora Matei

Povestea:
Dominic, noul paznic de la închisoare, încearcă să învețe să se poarte în preajma unor oameni închiși pe viață, oameni care nu mai au nimic de pierdut. Primul sfat pe care îl primește este că în astfel de situații nu trebuie să se atașeze emoțional sau chiar să asculte prea mult poveștile condamnaților, însă îi este imposibil să nu fie fascinat de Baron, un deținut atipic, care a fost acuzat de uciderea tuturor prietenilor pe care îi invitase la castelul său.

Dar cazul nu a fost unul foarte ușor de rezolvat, deoarece toate presupusele victime au dispărut fără urmă, așa că procurorii nu au avut niciun fel de cadavre pe care să-și bazeze acuzațiile. Totuși, Baronul nu se folosește de asta pentru a stârni simpatie sau milă, nici respect din partea celorlalți deținuți, ci își duce zilele calm, în liniște, scriind povestiri scurte despre trecutul său și aproape făcând abstracție de tot ce-l înconjoară.

Nikos este un băiețel care își petrece verile la castelul familiei sale, bucurându-se când i se permite să călărească sau să se plimbe prin crângul din apropiere și detestând momentele pe care trebuie să le petreacă în preajma Domnișoarei, care este responsabilă de educația lui. Însă viața lui va deveni mult mai interesantă atunci când o va cunoaște pe Rita, o fată care pare să știe mult mai multe despre lume decât restul oamenilor.

Pe măsură ce Dominic află mai multe despre Baron și Nikos ne povestește mai multe despre copilăria și tinerețea lui, cele două povești se îmbină, scoțând la iveală piesele lipsă ale puzzle-ului și purtându-ne într-o lume fantastică, plină de farmece și de blesteme vechi, dar și de zile senine, cu aventuri de neuitat.

Părerea mea:
Înainte să-l citesc la rândul meu, am tot auzit despre romanul Teodorei Matei cum că ar fi un basm pentru adulți. Are într-adevăr fragmente care descriu de o lume de basm: zile însorite, idilice, petrecute de un copil la propriul său castel, zile în care el descoperă încet-încet lumea și misterele ei cu o fascinație naivă, dar frumoasă prin inocența ei. La fel, modul în care Nikos și Rita își împletesc viețile e atât de simplu și de natural încât la un moment dat devine din ce în ce mai greu de crezut că viitorul nu va fi de partea lor.

Însă partea luminioasă este doar o fațetă a romanului, care ascunde o serie de fragmente desprinse din cele mai negre coșmaruri. Sunt scene vii, reci, care îți ridică părul pe ceafă, sunt scene scurte, dar intense, care pot fi rezumate scurt: de groază. M-a impresionat precizia lor, țintind drept în miezul temerilor care te fac să te ascunzi sub pătură noaptea: plante care se încolăcesc în jurul tău, lucruri care se agață de tine din spate, creaturi supranaturale care te înconjoară, gheare, colți, frig... un întreg univers care este împotriva ta.

Poate sunt eu ușor de impresionat, recunosc asta despre mine, dar chiar și așa, primul lucru pe care mi-l voi aminti mereu despre Stăpânul castelului este constrastul fascinant și aproape dureros dintre lumină și întuneric, dintre idilic și terifiant, dintre simplitatea unei prietenii dintre doi copii și complicațiile unei relații între doi tineri. De asemenea, mi-a plăcut faptul că nu toate trecerile dintre cele două stări au fost bruște, a existat și o stare intermediară, cotidiană, relaxantă în felul ei. Pe scurt, mi-a plăcut modul cum a fost dozat acest contrast.

La capitolul minusuri, aș avea o singură obiecție: m-a deranjat atitudinea Ritei, pe care n-am înțeles-o. Poate pentru că povestea s-a concentrat mai mult pe Nikos sau poate pentru că Rita fusese deja inițiată în ceva ce eu n-aș putea înțelege, cert e că mi s-a părut mult prea resemnată. Poate dacă aș fi privit lumea din punctul ei de vedere, aș fi înțeles mai ușor de ce nu a încercat măcar să-și schimbe destinul, poate încercările ei ar fi făcut mai mult rău și finalul ar fi venit doar mai devreme, dar cert e că mi s-a părut că a renunțat prea ușor la ceea ce avea, mi s-a părut că a avut avantajul extraordinar de a ști ce urmează să se întâmple și nu a făcut nimic pentru a opri dezastrul... Poate existau legi străvechi, mai puternice decât ea care au împiedicat-o să acționeze, poate a încercat tot ce a putut, dar ferită de ochii lui Nikos, și, prin urmare, de ochii noștri, dar cert e că mie mi s-a părut că a renunțat fără luptă și, pe de-o parte, asta mi s-a părut incorect și față de Nikos... (bine, el a greșit oricum, nu pot și nu voi putea vreodată să accept vreo justificare pentru fapta lui)

Bun, deja intru prea mult în detalii și mi-e teamă să nu-mi scape vreun spoiler, așa că închei spunându-vă că Stăpânul castelului e o carte care trebuie citită pentru că reușește să creeze o atmosferă de basm în mijlocul unei lumi moderne, pentru constrastul minunat dintre povestea plină de lumină a unui băiețel-prinț care se îndrăgostește de o fată aparent săracă, dar care ascunde puteri nebănuite și povestea cu iz horror a unui castel bântuit de suflete neliniștite, dar și de regrete vechi... E o carte pentru cei care iubesc o poveste despre destin, magie și castele plasată cu mult talent în zilele noastre, dar care o să vă ajute să evadați din cotidian!

vineri, 9 septembrie 2016

Jurnal: Tabere și vorbă lungă

În ultimul timp a fost liniște deplină pe blog, așa că am de gând să compensez scriind o mega-giga postare astăzi despre toate experiențele acumulate în ultimul timp. Și am adunat câteva în tot acest timp. De fapt, motivul pentru praful virtual depus peste colțișorul meu de Internet este faptul că am părăsit Bucureștiul pentru două săptămâni lungi și frumoase și am plecat spre Tîrgu Mureș, unde am predat un curs la școala de vară de care m-a îndrăgostit anul trecut, când am participat ca studentă.

Paranteză pentru cei pasionați de IT: școala de vară se numește IP Workshop, are cursuri pentru toate nivelurile de cunoștințe, se adresează și elevilor și studenților, are un preț super-decent (între 750 și 1050 ron, depinde când plătiți, iar prețul include 14 zile de cazare și masă, cu două excursii cuprinse în program) și vă oferă ocazia să cunoașteți niște oameni extra-super-faini cu care să petreceți două săptămâni despre care o să aveți ce povesti un an întreg. Serios, după al doilea an, de-abia aștept anul viitor! Gata paranteza :)

Cursul pe care l-am predat se numea Internet of Things, deci în mod evident am avut Internet din plin, însă n-am scris pe blog pentru că am preferat să las puțin de-o parte lumea virtuală și să petrec mai mult timp alături de oamenii pe care i-am cunoscut sau cu care m-am reîntâlnit acolo. În principal, în ultimul timp mi-am petrecut excesiv de mult timp cu doar o mână de oameni, așa că am avut senzația că abilitățile mele sociale, și așa puține și vai de ele, ruginiseră de tot. Binențeles, n-am devenit sufletul petrecerii, nici nu e genul meu, însă a fost plăcut să petrec multe ore cu oameni noi.

Rezultatul? Nopți cu „gustări” de la KFC, cidru și două victorii consecutive la Cards Against Humanity (nu știu dacă asta e bine sau rău, dar jocul e fun, mai ales când lumea e atât de obosită încât și glumele mai nesărate se lasă cu râsete), zile petrecute lucrând la proiecte care mai de care mai interesante, promisiuni de revedere prin București cu o parte din organizatorii de care m-am atașat mult, inclusiv un cuplu de oameni frumoși cu care chiar sper să avem niște double-date-uri anul care vine, o prietenie cu o tipă super, cu care mă știam vag de anul trecut, dar amândouă ne-am judecat aiurea una pe alta și a trebuit un an și mulți „Hai, Gigicăăă*!” pentru a schimba primele impresii greșite... Pe scurt, rezultatul a fost un set bogat de amintiri de neuitat!

*Gigică este apelativul pe care l-am folosit cu fiecare program, plăcuță, led, buton, senzor, telefon, proiector, laptop, mouse și orice altă piesă vag electronică în momementul în care piesa refuza să facă ceea ce ne așteptam noi să se întâmple. Normal că greșeala era la noi, însă tind să personific orice bucată de cod, ca și cum asta l-ar face mai prietenos sau mai cooperant...


Mergi, Gigicăă, mergi!

Mi-a plăcut mult să predau, se împlinesc aproape doi ani de când am început să fac asta, însă cu fiecare nou grup de cursanți, experiența se schimbă. Cea de acum a fost una dintre cele mai prietenoase, pentru că fiind puțini (șapte oameni fără să mă număr pe mine) și având mult timp la dispoziție (4-5 ore pe zi), am ajuns să ne cunoaștem între noi destul de bine, am avut multe ocazii să vorbim pur și simplu, nu doar despre curs și s-a construit o legătură frumoasă între noi toți. Per total, atmosfera a fost foate destinsă, chestie nouă și foarte plăcută pentru mine (după două semestru cu peste 25 de oameni/clasă, cred și eu că în 7 a fost altfel...) Și așa e la toate cursurile din tabără, de asta îmi și place atât de mult aici, atmosfera generală e foarte relaxată, ziua poți să înveți ceva de la profesorul tău, iar seara poți să-l bați măr la Counter Strike.

Pe lângă oameni, am apucat și să revăd orașul, în special Palatul Culturii, care e neașteptat de colorat și de frumos, cu niște vitralii care te lasă cu gura căscată, lângă care sunt baladele populare care le-au inspirat și pe care am reușit în sfârșit să le citesc (și le dau cam 3 steluțe din 5... glumesc! Sunt interesante, îmi place mult cum încep, dar finalurile mi s-au părut grăbite, poate poveștile scurte în versuri nu sunt chiar genul meu...) și cu o orgă imensă pe care am avut norocul s-o și aud anul acesta, pentru că aveau loc niște repetiții pentru un spectacol.

Tot pe lista locurilor care m-au cucerit am bifat încă o dată grădina zoologică, care a reușit anul trecut să nu-mi provoace sentimente contradictorii. De obicei e ciudat, pentru că iubesc animalele, așa că pe de-o parte mă bucur să le văd, pe de altă parte, faptul că sunt închise e deprimant... dar aici păreau relativ fericite. Bine, n-am vizitat prea multe astfel de grădini și oricum toate au fost în România, așa că am puțini termeni de comparație. Totuși, aici a fost primul loc în care animalele nu mi s-au părut furioase sau agitate... spre deosebire de niște oameni aflați în vizită, în special o familie care s-a trezit să strige la niște maimuțe care oscilau între un comportament de apărare și o ignoranță rece... Pe scurt, a fost genul de întâmplare care te face să-l crezi pe Darwin, cu mica mențiune că unele specimene de „oameni” n-au evoluat chiar până la „sapiens sapiens”.

Totuși, m-am simțit bine, mai ales că anul acesta am descoperit un animal despre care habar n-aveam că există... A fost un sentiment extrem de ciudat, mai întâi nu mi-a venit să cred minute bune faptul că mara chiar există, pare un hibrid ciudat între o căprioară, un iepure, și un măgar... apoi am simțit doar o bucurie copilăroasă în fața unei descoperiri așa neaștptate, pentru ca în final să povestesc despre asta cu tot cu dovezi fotografice tuturor oamenilor cu care se întâmpla să discut, ca și cum eu descoperisem specia, nu îmi fusese prezentată de-a gata la Zoo.


Faceți cunoștință cu mara!

Bineînțeles, n-am putut să mă abțin de la a fi blogger timp de două săptămâni întregi și am chiulit vreo oră-două din tabără ca să particip la o serie de lansări din cadrul Festivalului Internațional Mystery & Thriller care avea loc chiar în Tîrgu Mureș. I-am ascultat pe Quentin Bates, Teodora Matei și Daniel Timariu lansându-și cărțile proaspăt ieșite din tipar și pe Petru Berteanu și, din nou, Teodora Matei prezentându-și cărțile care s-au lansat la începutul verii la București, totul coordonat de Bogdan Hrib și punctat pe alocuri de comentariile lui Lucian Dragoș Bogdan. Am plecat cu 3 cărți mai bogată (dintre care una cadou, mersi mult Daniel!), confirmând faptul că nu pot să plec nicăieri fără să revin cu mai multe cărți decât aveam în bagaj cand am ajuns acolo ;)


N-au fost numai zile cu soare și voie bună, ci și câteva momente pline de adrenalină. Am fost în excursie la Praid și n-am putut rezista să nu mă sui și eu pe sforile din Aventura Parc-ul din salină. Din păcate, după un traseu galben (simplu, adică) la care mi-au tremurat genunchii, dar m-am descurcat, am încercat un traseu roșu care s-a terminat mai devreme decât trebuia, pentru că drăgălașul meu creier a decis că el nu mai poate și a refuzat efectiv să-mi mai propulseze corpul înainte, așa că am așteptat cuminte să fiu scoasă de pe traseu... ca să merg imediat pe tiroliană, pentru că pot! În continuare, toate situațiile în care sunt undeva sus, suspendată deasupra unui gol, înseamnă o luptă constantă între corp și minte, sunt momentele în care simt fizic scindarea dintre cele două, se lasă cu tremurat de genunchi și cu propulsie generată numai de voință pură... corpul meu pur și simplu nu vrea să se miște, dar eu vreau, deci mă mișc... Încet, uneori dureros de încet (e al naibii de nașpa când mă mișc ca melcul pe o sfoară la 10 metri deasupra solului, pentru că vreau doar să se termine mai repede, dar e o luptă pentru fiecare milimetru)... problema e că e epuizant, iar de data asta am forțat mai mult și a ajuns și mintea să zică „pas”, așa că a trebuit să cobor...

Totuși, îmi place la nebunie, îmi place senzația aceea de scindare, mă face foarte conștientă de faptul că suntem doar piloți care controlăm o mașinărie din mușchi și oase care are și ea, uneori, propriile nevoi care se întâmplă să fie contrare dorințelor noastre. Iubesc momentele când sunt deasupra golului și încerc să mă lupt cu mine însămi, când sunt conștientă de fiecare mușchi și de fiecare bătaie de inimă, când lumea mea înseamnă doar următorul pas, următorul milimetru și nimic altceva nu mai există și nu mai contează și nu mă pot gândi la nimic... E fascinant! Bine, nimic din ce-am zis nu se aplică la tiroliană, aia e doar fun, stau în ham ca-n scaun, nu e niciun efort la mijloc.

Din păcate, toate lucrurile bune se termină, așa că acum sunt iar în București, unde încerc să recuperez somnul pierdut. Iar dorm mult și prost, sper să-mi revin săptămâna viitoare, eram așa mândră de mine când mă trezeam odihnită la 7, acum abia reușesc să mă rostogolesc afară din pat pe la 10... Daaar cu puțin antrenament, ar trebui să-mi revin, mai ales dacă mă reapuc de înot, ca să am un motiv bun să mă dau jos din pat dimineața. Așadar, a fost o vară plină, însă până la începutul facultății mai e destul timp să-mi reîncarc bateriile.

Voi ce faceți? Cum a fost vara asta pentru voi? Și ce părere aveți despre tabere, ați fost vreodată, vă plac?

marți, 16 august 2016

Rezultatele concursului aniversar

Acum câteva săptămâni, blogul a aniversat 3 anișori de existență în forma actuală, motiv pentru care am lansat un concurs cu 3 premii în cărți pentru 3 cititori norocoși. Și pentru că de-a lungul timpului, mi-a plăcut să experimentez cu cerințele concursurilor, ca să văd ce idei funcționează și ce nu, de data asta concursul a fost lansat pe pagina de facebook a blogului, așa că în loc să trebuiască să răspundeți la o întrebare într-un comentariu pe blog, v-am cerut să-mi răspundeți într-un comentariu la o postare pe facebook.


Suprinzător, mediul în care am lansat concursul a făcut diferența (sau poate v-au plăcut cărțile oferite mai mult ca oricând, ori poate faptul că au fost 3 și nu una a ajutat, nu știu), fiind primul concurs la care am avut aproape 100 de persoane înscrise. Vă mulțumesc din suflet fiecăruia dintre voi, e o plăcere să văd atâta lume care își dorește să citească autori români. Sper doar ca măcar o parte dintre cei care n-au câștigat să fie acum puțin mai interesați de cărțile respective, pentru că de fapt, scopul acestui blog e să vă aducă mai aproape cărțile care m-au fascinat.

Bun, gata cu vorba. Deja a trecut aproape o săptămâna de când s-a încheiat concursul și faptul că ați fost mulți nu e o scuză să tărăgănez atâta timp rezultatele. Prin urmare, cei trei câștigători sunt *drum roll*: Mihaela Mihaela a câștigat Sub steaua infraroșie de Alexandru Lamba, Kata Katrin a câștigat Căldura ghețarilor și Ioana Diaconu a câștigat antologia Exit. O să vă rog să-mi trimiteți un mesaj privat pe pagina de facebook a blogului de pe contul cu care v-ați înscris, în mesaj urmând să precizați numele complet și o adresă de livrare.

Mulțumesc din nou tuturor celor înscriși și vă mai aștept cu comentarii pe blog sau pe facebook. Mai jos găsiți listele cu toți cei înscriși și rezultatele de pe random.org.

marți, 2 august 2016

Recenzie: Miasma de Flavius Ardelean

Bun, hai să dăm cărțile pe față de la început: tu ai ajuns aici pentru că vrei o părere despre acest roman. Fie l-ai citit și vrei să compari impresiile mele cu ale tale ca să vezi dacă avem gusturi comune, fie nu l-ai citit și vrei să știi cum e. În ambele cazuri, n-ai noroc. Părerea mea n-o să te ajute cu nimic. Oricât de mult aș vorbi despre roman, de fapt aș vorbi despre mine, despre ceea ce am înțeles eu, despre ceea ce a rezonat cu mine, despre cine sunt eu. Nu ai afla nimic despre carte. Nu ai putea trage concluzii despre gusturile mele literare, ci doar despre mine.

Mai rău, dacă ești deja un cititor mai mult sau mai puțin fidel al acestui blog, ai ști că povestesc cartea pe scurt, la început. Nici asta nu te-ar ajuta, poate doar dacă ți-aș spune că e împărțită în patru, fiecare fragment gravitând în jurul unui personaj, toate fragmentele terminându-se în aceeași zi. Dar dacă aș scrie că primul fragment spune povestea unui preot bântuit de un trecut dureros, ispășindu-și greșelile prin slujirea unei cetăți fără sfânt, te-aș putea induce în eroare. Poate tu ai vedea acolo povestea unui tată și soț care a pierdut tot și acum caută alinare în brațele unei curve. Sau ai vedea povestea unei cetăți de ev mediu, plină de superstiții, care nu știe cum să gestioneze o epidemie de somn care afectează doar fecioarele.

După ce am terminat Miasma, am citit și eu recenzii. Așa am înțeles că nimeni nu vorbește despre roman. Fiecare a vorbit despre ce a înțeles, ce a văzut, ce i s-a părut că spune cartea. Pentru că romanul ăsta e o oglindă. Nu una normală, nu oglinda ta din baie, ci o oglindă ca luciul unei ape adânci, apă neagră și tulbure, în care te vezi și parcă nu ești tu, dar tu ești, sau poate o fațetă a ta sau toate deodată, suprapuse, arătându-te în deplinătatea ta.

Dar chiar și așa, chiar dacă totul e degeaba, chiar dacă recenzia asta nu-ți servește la nimic, văd că tot citești, deci poate îți place, revenind, chiar și așa, am tot stat să mă gândesc ce să-ți spun despre carte (despre mine) și am ales să povestesc ce am priceput eu din al doilea capitol, cel în care Alecu Deleanu își deapănă poveștile fără final, sau care au de fapt un final neașteptat, definitiv, un omagiu adus tatălui care l-a învățat ce e un final, dar și o exorcizare a sfărșitului, scoaterea lui în afara poveștii, transformarea lui în realitate. Am plonjat cu totul în această filozofie a finalului, mi-a plăcut să simt cum ceva din mine rezonează cu ideea că sfârșitul unei povești se întâmplă în cititor (ascultător), prin acesta, că fiecare poveste rămâne cu noi și moare o dată cu noi, pentru că doi oameni nu vor citi vreodată aceeași carte.

Și din preaplinul de idei despre ce înseamnă să creezi lumi, m-a fascinat lupta interioară a lui Deleanu, prins între dorința și neputința de a-și crea propriile lumi și fascinația și teama de a le crea pe ale altora, dar cel mai interesantă mi s-a părut antiteza dintre scriitorul-creator al ne'Lumii și scriitorii-creatori ai Lumii, antiteză aproape completă, cu excepția finalului, pentru că și Bruno, unul dintre ucenicii Tatălui, și Alecu au fost folosiți cu aceeași ușurință, amândoi fiind, în felul lor, vrăjiți de câte o poveste.

O să-ți mai spun doar că eu cred că Miasma este un roman despre povești, despre puterea lor de a schimba lumea și oamenii, dar și despre poveștile pe care ni le spunem singuri, folosindu-le ca să creăm lumea din jurul nostru, o lume falsă și străvezie, dincolo de care deseori nu vrem să privim. Însă citind această carte, o parte din iluzie se mai spulberă, se mai întâmplă să ridici capul dintre pagini, să privești în jur să să nu mai înțelegi nimic, să privești în oglindă și să nu te mai recunoști. Și o să-ți spun să citești cartea asta, dacă nu ți-e teamă de adevăruri dure care sunt, de fapt, doar alte scorneli, lumi în alte lumi, ascunse în alte lumi, ducându-te din ce în ce mai departe, până când te rătăcești atât de tare încât ai putea să te întâlnești cu tine însuți și nici măcar nu-ți dai seama...

miercuri, 27 iulie 2016

Jurnal: Al treilea e cu noroc

Al treilea an al blogului, adică. A fost un an incredibl, frustrant pe alocuri, ciudat uneori, cu câteva momente absolut minunate, ultimele datorate numai şi numai vouă.

A fost un an în care am scris puțin, rar şi haotic, un an în care am scris câteva articole atât de proaste încât nu numai că nu le-am publicat, dar am crezut că mi-am ieşit prea tare din mână (ocazie cu care le mulțumesc cititorilor mei beta pentru ajutor, sfaturi, încurajări şi corecturi. Ar fi multe „ascoieri” „suprinzătoare” pe blog dacă ei nu existau).

Însă vreau să mă concentrez pe părțile pozitive ale ultimelor 366 de zile (a fost an bisect). Au fost aşa multe momentele în care credeam că n-o să mă mai citească nimeni pentru că scriu aşa rar încât articolele mele se vor pierde în marea de bloguri care scriu mult şi des, însă voi ați fost mereu aici, umplându-mi statisticile de vizualizări, comentând pe blog sau dând like şi share pe facebook. Şi pentru asta n-o să vă pot mulțumi niciodată îndeajuns!

Apropo de facebook, nu de mult am trecut de pragul de 2000 de like-uri. Încă nu-mi vine să cred că peste 2000 de oameni au apăsat un butonaş albastru pentru că le-a plăcut ce au găsit în micul meu colțişor de internet. Vă mulțumesc din suflet!


Iar am dat-o în mulțumiri de discurs de Oscar, dar adevărul e că fără cititori, blogul acesta ar fi degeaba. Şi fără blog.... nu ştiu, chiar nu vreau să mă gândesc. Poate că l-am neglijat mai mult ca oricând, dar nu m-am gândit nicio clipă să renunț. E o parte importantă din mine, „blogger” e unul din cuvintele pe care le folosesc mereu ca să mă descriu, alături de „cititoare”, desigur. Aşa că o să mai dau din taste mult şi bine de-acum înainte!

Şi pentru că la aniversarea cuiva, prietenii primesc prăjituri sau tort, aş vrea să vă ofer tuturor ceva bun, însă dulciurile n-ar fi o idee prea bună în mijlocul verii... însă vă pot oferi cărți, aşa că voi lansa un concurs in câteva ore. Stați cu ochii pe pagina de facebook a blogului şi... la mulți ani colțişorului meu de Internet :)

luni, 25 iulie 2016

Recenzie: Fata cu toate darurile

Povestea:
Melanie e o puștoaică de 10 ani cu un IQ de geniu, care merge zi de zi la ore alături de alți copii și o adoră pe domnișoara Justineau, una dintre profesoarele ei. Însă sala lor de clasă se află adânc sub pământ, într-o bază militară, deoarece lumea a fost distrusă cu douăzeci de ani în urmă, atunci când o infecție a degenerat şi a transformat majoritatea oamenilor în flămânzi.

Flămânzii sunt persoane asupra cărora o ciupercă-parazit a preluat controlul, ştergând complet personalitatea lor şi lasând în loc un automat care vrea un singur lucru: carne, mai ales dacă e de om. Ciuperca se răspândeşte prin salivă sau sânge, aşa că toți cei muşcați devin rapid flămânzi.

Iar Melanie şi ceilalți copii sunt şi ei infectați, numai că şi-au păstrat cumva capacitatea de a gândi liber, aşa că sunt cu toții subiecții unui experiment, speranța doamnei doctor Caldwell fiind aceea că studiul copiilor va duce la găsirea unui antidot.

Părerea mea:
Astăzi are loc a 41-a ediție a Clubului de Lectură Nemira, însă eu nu voi putea ajunge, iar cartea aleasă e absolut minunată, așa că m-am hotărât că aș putea să scriu tot ce aș fi spus azi la întâlnirea noastră. Și aș începe cu cât de neașteptat de mult mi-a plăcut Fata cu toate darurile.

Nu sunt un fan al zombilor. Am evitat mereu să mă uit la filme sau să citesc cărți cu și despre ei, deși mai am vreo două romane cu morți vii prin casă, romane care au fost destul de aclamate. Dar conceptul în sine mi se pare... ieftin. Apocalipsa zombie e ceva ce nu m-a convins niciodată, am considerat-o un americănsim mult prea folosit care pur și simplu nu m-a interesat. Apoi am citit cartea asta care mi-a demontat toate prejudecățile.

În primul rând, acesta este un roman SF în adevăratul sens al „S”-ului. Mereu am avut o problemă cu plauzibilitatea zombilor. Cum ar putea exista o substanță/virus/infecție/whatever care să transforme o persoană într-un mort-viu care vrea creier/carne de om? Care ar fi logica? Ei bine, am găsit logica în acest roman, deoarece ciuperca responsabilă pentru Colaps este cât se poate de bine explicată de la un capăt la celălalt al cărții.

Apoi, romanul este cât se poate de emoționant şi de profund, atacând probleme serioase ale omenirii, criticând-o pe alocuri, e o carte care îți dă deseori de gândit și ridică o problemă de etică și morală cam la fiecare pagină. Ceea ce a contrazis serios prejudecata mea cum că zombi sunt un artificiu simpluț, scos din sacul cu monștri numai pentru că vampirii și vârcolacii deja au fost „fumați”.

Melanie e un copil. Și, în același timp, nu e. Uneori se comportă ca un adult. Uneori se comportă ca un flămând. Și, desigur, uneori e doar un copil singur și speriat care caută o urmă de afecțiune. Iar alteori, schimbă lumea din temelii, fie că e vorba despre persoanele din jurul ei sau despre omenire așa cum o știm. Nici acum nu știu dacă mi-e milă sau teamă de ea pentru că întotdeauna e o provocare să te gândești la ea din altă perspectivă decât a ei, mai ales că personajele din jurul ei au fiecare câte o poveste complicată care implică flămânzii sau copiii în general, aşa că fiecare se raportează altfel la ea, multitudinea de perspective fiind fascinantă.

Apropo de personaje secundare, acestea sunt atât de bine conturate, motivele și comportamentele lor sunt atât de clare, însă reușesc să fie în același timp suprinzătoare, să înșele aparențele... sunt minunat construite! Cea mai mare supriză a fost, pentru mine, doamna doctor Caldwell, care mi-a schimbat din temelii părerea despre ea pe parcurs. Debutează ca un fel de robot, opusul complet al flămânzilor, e rece, calculată, are un singur scop și nimic altceva nu contează. Pe parcurs, însă, devine mai mult decât un om de știință care vrea să înțeleagă faptele, totul devine personal și, în ciuda măștii ei de gheață, e totuși umană, are sentimente cu care chiar am putut să empatizez (deși n-aș fi putut niciodată să fac ceea ce a făcut ea, nici măcar la final). Până la urmă, și ea tot în tabăra oamenilor este, chiar dacă nu are strop de empatie...

Acțiunea e și ea bine dozată, cu întorsături de situație nu neapărat neașteptate, cât mai ales pline de adrenalină, chiar și pentru cititor. Mi s-a părut de câteva ori că nu pot citi suficient de repede, voiam doar să aflu ce se întâmplă mai departe, cine reușește să scape și mai ales cum... Multe situații imposibile, unele înfricoșătoare de-a dreptul, destule secvențe profund vizuale, suficient cât să te facă să nu-ți dorești niciodată să trăiești într-o asemenea lume. Iar finalul... încă nu sunt sigură ce cred în privința lui... pe de-o parte, e logic, pe de alta... o să vă dea fiori reci pe spate, mai ales că principalul factor declanșator este un copil...

Ce nu mi-a plăcut e un mic element care nu ține neapărat de construcția romanului, ci despre poveste în sine: finalurile poveștilor personajelor secundare sunt incredibil de triste și deși unele erau inevitabile, momentele de suspans sunt prelungite suficient de mult cât să-ți vină să vrei să faci ceva ca să schimbi rezultatul... mi-a părut extrem de rău de toată lumea, mi s-a părut crud și nedrept ceea ce au pățit...

Însă mi-a plăcut enorm Fata cu toate darurile, o recomand tuturor celor care vor să citească un roman surprinzător, cu o post-apocalipsă infricoșătoare, dar și surprinzătoare, cu o serie de personaje bine construite și cu o protagonistă mai mult decât memorabilă. Ah, și îl recomand și celor care au prejudecăți față de romanele cu zombie, mai ales pentru că aici, nu flămânzii sunt cei disperați după creiere ;)

sâmbătă, 23 iulie 2016

Leapșa: Book Blogger Tag

În ultimele luni, am tot primit lepșe de la mulți bloggeri cărora le mulțumesc acum pentru pasarea unor întrebări faine la care, din varii motive, n-am mai apucat să răspund vreodată. Totuși, am primit ieri o provocare drăguță de la Leontina și pentru că e vară, e cald și am câteva ore libere, m-am gândit că e momentul perfect să mai aflați niște lucruri despre persoana din spatele tastelor :)

1. Top trei lucruri pe care nu le suporți la o carte.
Peeeee locul trei ar fi personajele instabile psihic, (nu la modul intenționat, am citit Fată înecându-se și mi-a plăcut enorm, iar protagonista este o persoană schizofrenică), cele care pe o pagină sunt într-un fel și pe următoarea altfel, fără vreun motiv logic care le-ar determina să-și schimbe comportamentul. Număruuuuul doi sunt triunghiurile amoroase, de care, din fericire, n-am mai avut parte în ultimele lecturi (deși în Regina roșie am dat peste un pătrat amoros, care m-a distrat foarte mult). Șiiiii... *suspans*... *tobe*... pe locul întâi se numără poveștile de dragoste gratuite, cele care apar din senin doar ca să dea bine la poveste sau să bifeze vreun criteriu, cele insuficient dezvoltate, dar despre care personajele jură că sunt bazate pe sentimente profunde. Recomand autorilor să vadă Frozen, mai exact povestea dintre Anna și Hans. Aceea, dragii moșului, este o lecție de „așa nu”.

2. Descrie locul tău perfect pentru citit.
Întisă pe canapea, în liniște, cu încă o persoană alături de mine, care să citească (sau să facă orice altceva care nu presupune zgomot). Aleg canapeaua și nu patul pentru că permite mai multe poziții de citit, pe când în pat, opțiunile se epuizează mai repede:

     
Sursă foto: reddit.com și tumblr.com

3. Trei confesiuni legate de cărți.
• Mi-e destul de greu să las cărți neterminate, am doar două în acest moment și pe una dintre ele vreau foarte mult s-o reiau, acum că am mai crescut. Tocmai de aceea mi-e greu să ies din zona de confort a anumitor genuri de literatură, pentru că dacă încep o carte și nu-mi place, o să staaaaau și o să citesc la ea săptămâni întregi, când și așa am început să citesc mult mai puțin și am un teanc imens de cărți necitite care mă așteaptă.
• Sunt o snoabă literară când vine vorba de romane YA, mai ales dacă sunt trilogii. În majoritatea cazurilor, plec de la premiza că vor fi proaste și sunt suprinsă când nu sunt, așa că deseori le scriu recenzii „mai pozitive” decât ar merita, dacă aș fi obiectivă. Din fericire, e un blog, nu o revistă și eu sunt un viitor inginer, nu critic, deci nu se așteaptă nimeni de la mine să nu fiu un monstru de subiectivitate. Mwahaha!
• În 90% din cazuri, nu pot să particip la o lansare de carte și să plec de acolo fără să iau volumul respectiv cu mine, mai ales dacă la lansare a fost prezent și autorul. Tocmai de aceea eu și portofelul meu nu avem o relație prea bună când e vorba de mers la evenimente cu cărți.


Sursă foto: Aventurile lui Sărăcel

4. Când ai plâns ultima dată în cursul lecturării unei cărți?
Înainte să răspund, ar trebui să știți că sunt o tipă ușor impresionabilă de felul meu, așa că nu-ți trebuie multă emoție ca să mă faci să plâng. Ultima dată am plâns citind Magonia, la pasajele de după ce moare protagonista (nu, nu e spoiler, e menționat în descrierea cărții și oricum se întâmplă în primele capitole).

5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?
N-am o noptieră și chiar dacă aș avea, aș ține o singură carte pe ea, cea pe care o citesc. Dacă întrebarea se referea la câte cărți necitite am, răspunsul e „prea multe”. Mereu sunt prea multe și devine din ce în ce mai greu să aleg ce să citesc mai departe.

6. Care este gustarea ta preferată în timp ce citești?
Niciuna! Nu mănânc în timp ce citesc (și nici invers), mi-e teamă să nu pătez cărțile, plus că nu mă pot concentra la a băga mâncarea în gură când încerc să nu-mi iau ochii de la ce citesc.

7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor.
Sfârșitul copilăriei de Arthur C. Clarke, Acluofobia de A.R. Deleanu și „Depinde”. Ultima nu e o carte, dar cred că în funcție de persoană, pot face o recomandare care să-i placă mai mult decât o recomandare generică. Totuși, am enumerat două cărți: prima o recomand mereu celor care vor să se apuce de SF (și celor care nu vor, dar mă întreabă pe mine ce le recomand), iar a doua e ceva atât de fucked up încât n-are cum să nu te impresioneze profund și, până la urmă, și dacă te frustrează, tot ți-a provocat un sentiment, ceea ce alte cărți nu știu să facă. De asemenea, îmi place s-o recomand persoanelor apropiate pentru că e o carte care scoate la iveală atâtea chestii din tine, încât în funcție de reacțiile celor care o citesc, ajungi să afli mult mai multe lucruri pe care nu le știai despre ei.

8. Arată-ne o poză cu raftul tău favorit din biblioteca ta.
Nu sunt acasă momentan și oricum biblioteca mea înseamnă doar niște teancuri enorme cu cărți, pentru că viitoarea mea cameră e în renovare (ca să o umplu de bilioteci și să am și eu un loc suficient de mare unde să-mi aranjez cărțile, apoi să mă laud cu biblioteca mea pe tot Internetul).

9. Scrie în trei cuvinte ce înseamnă cărțile pentru tine.
Evadare. Libertate. Viață.

Bine, nu mă pot abține, am nevoie de mai mult de 3 cuvinte pentru răspunsul ăsta pentru că vreau să explic puțin ultima alegere: mă refer la faptul că prin lectură, ajungi să trăiești mai multe vieți, să experimentezi mult mai multe senzații și emoții pe care altfel nu le-ai simți vreodată și ajungi să înțelegi și să apreciezi mai mult viața pe care o trăiești, dar și lumea din jur.

10. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?
Dacă l-aș spune, n-ar mai fi secret, nu? (a se citi: habar n-am, nu cred că am așa ceva, sunt un blogger de carte, nu cred că e vreun aspect privitor la lectură pe care să nu-l fi menționat public pe-aici).

Pasez leapșa mai departe oricui o vrea, dar nominalizez și câțiva bloggeri: Veronica, Pufuleț, Răzvan, Andreea, Sara și Diana. În plus, adaug eu o întrebare, că tot e o leapșă dedicată book bloggerilor: nu vi se pare că jocurile astea sunt ca aproape ca și cum ne-am lua interviuri singuri? :))

joi, 14 iulie 2016

La o cafea, o carte bună și... un unicorn roz

Sâmbăta trecută am paticipat la a 3-a întâlnire organizată de editura Tritonic în grădina celor de la The Coffee Factory. Totuși, scriu la atâtea zile după eveniment pentru că acesta a fost foarte diferit de lansările cu care eram obișnuită și am încercat să-mi iau răgazul necesar ca să înțeleg ceva din ceea ce s-a întâmplat.

Pe scurt, la ora 17:03, atunci când am ajuns eu (a doua oară în acea zi, pentru că inițial am ajuns pe la 11, când știam eu că ar trebui să aibă loc lansările... ca să descopăr grădina goală și să învăț să verific și orele evenimentelor, nu doar ziua și locul...), grădina era plină cu oameni. Și nu plină, la modul că nu mai erau locuri, ci efectiv era o mulțime incredibilă de oameni. Lansarea trebuia să înceapă la 17:00. Mulțimea era acolo de mult mai devreme, conform celor ajunși acolo înaintea mea. Și deja nu se mai stătea la coadă la cărți, pentru că tirajul fusese epuizat. Se stătea la coadă pentru a fi trecut pe o listă de așteptare. Pentru cei care n-au fost niciodată la o lansare de carte în România, așa ceva nu se întâmplă. E un unicorn. Și s-a întâmplat la lansarea unui autor român de SF&F aflat la debut. Unicorn roz. Uitați-vă bine la poza asta. Așa ceva nu se întâmplă.


Click pe fotografie pentru a o mări

Și totuși s-a întâmplat. Evenimentul cuprindea 3 lansări și o prezentare de carte. Însă mulțimea de mai sus venise acolo pentru un singur titlu: Obsesie, primul volum al seriei Iubiri periculoase, de Georgiana Sandu. Deși se află la debut, e vorba doar de debutul pe hârtie, pentru că povestea ei a apărut pe wattpad (desigur, varianta publicată este una îmbunătățită, revizuită și adăugită, cu scene care vor schimba povestea, după cum spune autoarea), unde avea deja 5,7 milioane de citiri.

Pe scurt, wattpad e ca un fel de twitter + blog, mai mult sau mai puțin. Practic, în loc de cele 140 de caractere de pe twitter, aici o postare este un capitol dintr-o poveste. Am comparat platforma oarecum cu un blog pentru că poți scrie orice îți poftește inima, iar lumea poate comenta, exact ca pe blog. Cât despre asemănarea cu twitter, dacă îți place vreun autor, îl poți urmări, ca să fii mereu la curent cu cele mai noi capitole.

Revenind la eveniment, cei câțiva oameni care participăm frecvent la lansări ne-am strâns deoparte, încercând să înțelegem ce se întâmplă, ce anume a adus sute de oameni, unii dintre ei venind din alte orașe, la o lansare. Bine, nu tocmai o lansare, pentru că autoarea n-a apucat să spună nimic la început, iar la final, după cele peste 2 ore de autografe, majoritatea fanilor plecase. Însă oamenii fuseseră acolo, marea de tinere (și câțiva tineri) existase, se manifestate... și chiar și acum, nimeni n-ar ști să spună de ce. Am încercat să avansăm întrebări și teorii... O fi fost cartea? O fi fost autoarea? O fi fost ideea că o carte publicată pe wattpad a ajuns pe hârtie? O fi fost faptul că publicul acela pe care noi nu-l cunoaștem, dar autoarea da, poate nu știe că există autori români contemporani sau nu știe cât de bine scriu sau nu știe că scriu și pentru ei?

Și totuși, publicul ăsta există. L-am văzut, l-am cântărit, l-am judecat... Dar sute de oameni au stat la coadă, s-au trecut pe liste de așteptare, au plecat cu o carte acasă. Întrebarea care ar trebui să ne preocupe acum, cred eu, nu e ce i-a adus acolo, ci cum ajungem la ei, cum îi prezentăm lor pe ceilalți autori care și-ar dori un loc lângă Obsesia Georgianei.

vineri, 24 iunie 2016

Despre cărți: Cafea și cărți

Disclaimer: nu sunt o mare amatoare de cafea. Daaar îmi plac cărțile. Mult. Destul cât să compenseze, sper eu... Tocmai de aceea, mi-a plăcut foarte mult inițiativa celor de la Tritonic de a organiza o întâlnire o dată la două săptămâni, unde să bem o cafea (sau orice altă băutură) și să vorbim despre cărți.

Prima întâlnire a avut loc pe 4 iunie, când ne-am strâns în The Coffee Factory pentru cafeaua de dimineață, dar și pentru câteva lansări. Dan Doboș a citit câteva pasaje din Cronici domestice, un volum care reunește articole publicate de autor în ziarul „Evenimentul Regional al Moldovei” între 1997 și 2003, apoi Lucian Dragoș Bogdan a vorbit despre noul să volum, Vânătorii de capete, primul volum dintr-o serie polițistă care are loc în Alba Iulia.

De asemenea, tot atunci a fost prezentată o nouă colecție-concept care m-a entuziasmat peste măsură: Colecția „Povestea”, o serie de cărticele care conțin câte o povestire scurtă a autorului de pe copertă, fiind ca un fel de mostră din scrierile sale sau o carte de vizită a scriitorului respectiv. Data trecută am primit cu toții primele două volume:


Primul, „Microtexte” de Michael Hăulică este o povestire despre un autor care descoperă gustul succesului, dar pierde un prieten, totul într-o lume în care poți trece în corpul altcuiva dacă ai suma potrivită și cunoștințele potrivite. Mai citisem povestea, dar îmi face la fel de multă plăcere s-o recitesc pentru că e scrisă superb. Adică, citiți numai un exemplu de microtext scris de autorul din poveste: „Când eram singur, copacul din fața casei mele nu era decît un copac. De când sunt cu tine, știu că este un cireș și aștept să-l văd înflorind.”

Volumul doi al colecției este „Moartea unui om de cultură” de Bogdan Hrib, o poveste despre un editor care devine suspectul principal într-un caz de crimă... Nu există niciun dubiu asupra faptului că el a făcut-o, nu este povestea unei anchete pentru a decoperi vinovatul, ci doar motivul... și acest motiv o să vă ajute, poate, să-i înțelegeți puțin mai bine pe editorii de carte din România.

Mâine ne întâlnim din nou, tot de la 11, tot la The Coffee Factory, de data asta pentru lansarea volumului Stăpânul castelului al Teodorei Matei, volum pe care abia aștept să-l citesc. Și, desigur, ne întâlnim să vorbim despre cărți și să ne simțim bine la o ceașcă de cafea tare... sau la un fresh de portocale, pentru cei care vor o trezire lentă, așa ca subsemnata :P

marți, 21 iunie 2016

Recenzie: Magonia de Maria Dahvana Headley

Povestea:
Aza Ray Boyle are 16 ani și o boală denumită după ea, pentru că Aza este singura persoană care suferă de Sindromul Azarey, o boală care o împiedică să respire cum trebuie, suferind aproape întotdeauna din cauza lipsei de aer. Cu o viață petrecută mai mult prin spitale, Aza nu e foarte populară, având, de fapt, un singur prieten, pe Jason, care are și el ciudățeniile lui, cum ar fi o formă de OCD. Însă, împreună reușesc să se simtă două persoane normale.

Totuși, toate acestea se vor schimba atunci când Aza moare... sau cel puțin așa cred cu toții, deoarece Aza nu este una dintre cei care se îneacă, cei ce trăiesc pe sol, ci este o magoniană, destinată să plutească în corăbiile cerului alături de cei de un neam cu ea. Și supriza faptului că moartea ei e doar începutul unei noi vieți nu e totul, pentru că pe lângă această descoperire, Aza află și că ea însăși are puteri nebănuite, puteri care o transformă din fetița neajutorată de pe pământ într-una dintre cele mai periculoase ființe din Magonia.

Părerea mea:
Încă din prolog, Aza ne spune că știe că toată lumea visează că zboară. Prin urmare, ce poate fi mai frumos decât să ai ocazia ca pentru câteva ore sau zile, cât citești Magonia, să simți că visul tău se îndeplinește și că ești cu adevărat deasupra norilor, zburând pe o corabie care are un imens liliac-velă, un echipaj format din magonieni și canwrii lor, dar și din rostrae, ființe care se pot transforma din oameni-păsări în păsările pe care le vedem noi zilnic și înapoi, toată această lume fiind ascunsă de ochii noștri de către balenele-furtună?

E o lume superbă acolo sus și la finalul cărții, poți să crezi că e adevărată, ascunsă printre nori creați de ființe pe care nu oricine le poate vedea. Din punctul acesta de vedere, mi-a amintit de magia primelor volume din Harry Potter, care m-au captivat tocmai pentru că m-au lăsat să pătrund într-o lume secretă, ascunsă oamenilor de rând. Totuși, lucrurile nu stau prea bine în Magonia, oamenii cerului având propriile lor probleme, printre care chiar lipsa hranei, deoarece magonienii nu mai pot cultiva plante în nori, așa că trebuie să ne fure nouă recoltele, prada lor nefiind suficientă pentru toată lumea.

Însă nici chiar atunci când afli despre problemele acestei lumi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple deoarece pe tot parcursul cărții, atmosfera este încărcată de secrete, de lucruri despre care nu se vorbește prin tradiție sau mistere care pur și simplu nu-i sunt dezvăluite Azei, care narează povestea. O parte dintre aceste secrete sunt dezvăluite pe parcursul volumului, pe măsură ce descoperim din ce în ce mai mult că unele personaje nu sunt ceea ce par să fie (sau, dimpotrivă, că primele instincte au fost corecte și că există ceva în neregulă cu fațada afișată de vreun personaj), însă la finalul volumului, rămân multe întrebări fără răspuns.

Și asta mi-a plăcut mult la roman, faptul că autoarea a ales să nareze povestea la persoana I și astfel, Magonia și-a păstrat aerul misterios. Și dacă tot am amintit de protagonistă, nu pot să spun că Aza a fost personajul meu preferat. Ba din contră, mi s-a părut prea pasivă, acceptând deseori răspunsurile care i s-au dat deși ar fi putut insista, folosindu-și autoritatea sau folosindu-se de propria ei cooperare ca de o monedă cu care să negocieze. Totuși, povestea mi-a plăcut mult în ciuda faptului că n-am fost întotdeauna de acord cu deciziile sau cu atitudinea Azei. Însă ea, ca personaj, a fost consistentă și credibilă, nu mi s-a părut în nicio clipă altceva decât o persoană, nu un personaj, cu atât mai puțin unul de carton, așa că deși nu mi-a plăcut neapărat de ea, povestea ei a stat în picioare.

Iar povestea e fascinantă, e despre descoperirea unei lumi noi încetul cu încetul, dar e și despre manipulare, despre perspectivele diferite pe care le pot avea mai multe persoane asupra aceleiași situații, e despre cum să alegi în cine să ai încredere când ești străin într-o lume nouă. Și este o poveste despre o lume superbă, foarte bine închegată, pe care mi-ar plăcea s-o explorez mai în detaliu.

Din fericire, cartea e doar începutul unei serii, și un început bun, că veni vorba, pentru că are propria acțiune, nu e doar o expozițiune lungă care să-ți promită acțiune abia în volumele viitoare, ci e plină de aventuri și de momente fascinante. Singurul minus al cărții, după părerea mea, a fost povestea de dragoste, care deși n-a fost excesivă, putea să lipsească pentru că motivația personajelor putea fi și prietenia, nu era nevoie de mai mult având în vedere relația lor strânsă. Însă, după cum spuneam, n-a fost excesivă, nu e o carte despre iubire și siropoșenii, nici pe departe.

Recomand cartea oricui își dorește să regăsească puțin din spiritul vremurilor în care visele unor lumi fantastice ascunse chiar aici, pe Pământ, putea deveni realitate, celor care au așteptat bufnița de la Hogwarts sau au căutat șifonierele care duc în Narnia, sau pur și simplu celor care vor să descopere o lume plină de triluri fermecate și de creaturi superbe, pentru ca, la final, să adauge Magonia pe lista tărâmurilor magice pe care vor să le viziteze.

sâmbătă, 18 iunie 2016

Recenzie: Filiera grecească de Bogdan Hrib

Povestea:
Stelian Munteanu este purtătorul de cuvânt al poliției române, aflat temporar în vacanță la Paralia. Și deși n-a mai avut parte de un concediu de mult prea mult timp, nici de data asta nu se poate bucura de el, deoarece în aceeași localitate are loc o crimă, iar principalul suspect este un cetățean român.

Astfel, pentru că este singurul membru al poliției aflat deja în Grecia, Munteanu ajunge implicat într-un caz internațional de trafic de bunuri, încercând să ajute poliția din Paralia să descopere întreaga rețea de traficanți, care nu se întinde doar în România și Grecia, ci și în țări precum Rusia, Austria sau Franța. În plus, pe lângă o serie de infractori parveniți, tinere naive și avocați dubioși, detectivul de ocazie se va confrunta și cu un spion în care va trebuie să decidă dacă are sau nu încredere.

Părerea mea:
A trecut prea mult timp de când am luat o pauză de la SF&F ca să mă bucur de un roman Mystery & Thriller sau Romance, așa că am decis că e momentul să mă las prinsă de aventurile unui aproape-detectiv român. Și a fost exact ceea ce aveam nevoie, pentru că Filiera grecească m-a ajutat să intru în atmosfera de vacanță, m-a ținut cu sufletul la gură și mi-a amintit senzația de a fi atât de absorbită de o carte încât să nu o las din mână până n-o termin (și se citește repede, eu am terminat-o într-o singură zi).

E genul de carte polițistă care are de toate: o crimă misterioasă, care e doar punctul de start al unui caz complicat, femei fatale, spioni, călătorii prin toată lumea... E aproape un film cu James Bond, doar că are și niște aspecte foarte românești, cum ar fi atitudinea și comportamentul familiei Popescu, dar și critica subtilă la adresa dotărilor poliției române... E un Mystery & Thriller ușor de comparat cu un roman din același gen al unui autor anglo-saxon, dar are în plus și un anumit aer de autenticitate românească, care îl ajută să iasă în evidență.

În plus, mi-a plăcut stilul lui Bogdan Hrib, proza lui e cursivă și ușor de citit, astfel încât să poți devora paginile una după alta până la deznodământul mult așteptat. Totuși, narațiunea nu e liniară, a fost cel puțin o răsturnare de situație la care nu mă așteptam, dar pe care vă las s-o descoperiți singuri. Însă cel mai reușit aspect al poveștii a fost, din punctul meu de vedere, naturalețea dialogurilor. Deseori, dialogurile dintr-un text sună cumva forțat, la limita pierderii credibilității, sunt genul de replici care te fac să te întrerupi ca să exclami faptul că oamenii nu vorbesc cu adevărat așa. Aici n-a fost cazul, replicile au fost exact așa cum trebuie încât să-mi păcălească mintea cum că totul se petrece cu adevărat și eu sunt doar un martor discret.

Și personajele au fost interesante, deși cam la limita stereotipiei, în special personajele care aveau doar un rol episodic în economia cazului. Totuși, nu m-a deranjat acest aspect pentru că au fost bine folosite, au avut un rol clar și necesar în poveste, n-au fost folosite nici sub formă de decor redundant, ca atunci când vrei să bifezi o listă de lucruri „necesare” într-un roman dintr-un anume gen, nici pentru a îndeplini o serie de acțiuni previzibile, așa că au funcționat bine alături de celelalte elemente ale romanului. A fost o îmbinare suprinzătoare de clișee care a avut ca rezultat ceva suprinzător.

Ba mai mult, deși e un personaj trecut prin viață, având parte de dezamăgirile aferente vârstei, fiind puțin obosit de tot și de toate, dar încă suficient de ager la minte încât să fie util, Stelian Munteanu mi-a părut o persoană care mai are ceva suprize de arătat când vine vorba de personalitatea sa, așa că abia aștept să-l reîntâlnesc în celelalte romane ale seriei care îi poartă numele.

Între timp, însă, vă recomand Filiera grecească, mai ales dacă sunteți la rândul vostru în concediu într-un loc călduros. Totuși, așezați-vă la umbră când vă apucați de citit, pentru că e genul de roman care te prinde atât de tare încât, fără șă-ți dai seama, o să te prindă destul de bine și soarele până la finalul poveștii.

joi, 16 iunie 2016

Film: X-men Apocalypse

Notă: Spoiler: urmează spoilere. Și teorii despre filmele viitoare, poate și alea vi se par spoilere. Ah, da, era să uit să menționez și că vor fi spoilere, multe spoilere... toate spoilerele, de fapt! Totuși, puteți să citiți liniștiți următorul paragraf. Dar tot ce e sub trailer e cu un semn mare de „spoiler alert” pe deasupra.

Știu că există o limită între un review și un wall of text. Din păcate, m-a luat valul și cred că am depășit-o. Sper să mă iertați, the fangirl in me a preluat controlul. Însă pentru cei care n-au chef de un articol prea lung și prea detaliat, cam ala ar suna el, pe scurt: TL;DR: Filmul are greșelile lui, cea mai flagrantă fiind faptul că aproape nimic din ce face Apocalypse nu are sens, însă actrul joacă bine. În rest, filmul e superb, l-am văzut de două ori, chiar merită. Dacă nu l-ați văzut încă, e cazul!


Dacă încă citești, sper că ai măcar apă lângă tine, dacă nu și ceva provizii serioase. Așa, acum că ești avertizat, here we go! Iubesc universul X-men. Am crescut cu el, am văzut toate filmele, inclusiv pe alea proaste, am revăzut The Animated Series acum 2 sau 3 veri, inclusiv sezoanele care nu s-au difuzat în România în anii '90. Tot în vara aia am văzut și X-men Evolution pur și simplu pentru că voiam more X-men (deși experiența de a vedea un desen animat din copilărie când nu mai ești copil e cel puțin ciudată... Încercați cu un episod sau două ca să înțelegeți senzația...) Nu pot să spun că sunt cel mai mare fan, că nu-s, sunt oameni care au citit mai multe benzi desenate cu X-men decât am visat eu vreodată că ar exista, sunt persoane care nu numai că au citit pagini întregi de wikipedia, le-au și scris, sunt oameni care au citit interviurile cu actorii, regizorii, scenariștii, persoanele care fac curat pe platouri... Sunt fani mai fani ca mine. Eu doar iubesc acest Univers cât de bine pot eu.

Așa că am fost la film chiar în vinerea lansării. Și am ieșit din sala de cinema dansând pe o melodie improvizată ale cărei versuri, cântate prost de yours trurly erau „O să facă X-23, o să facă X-23”. În starea asta de semi-dileală am ajuns acasă, unde, din păcate, am făcut greșeala să citesc review-uri ale filmului... și am rămas dezamăgită de părerea destul de slabă a multora. Așa că am făcut ce fac de obicei, am dat vina pe mine și pe entuziasmul meu, mi-am zis că sunt eu prea ușor de impresionat, că m-a furat peisajul și că am ratat greșelile (deși am prins și eu câteva). Am așteptat să mă mai liniștesc și am mers să-l mai văd o dată, de data asta hotărâtă să prin fiecare plot hole, neconcordanță sau greșeală.

Rezultatul? Mi-a plăcut filmul. Din nou. La fel de mult ca prima dată. Greșelile erau tot cele de la prima vizionare, pentru că da, au existat greșeli, filmul a ratat niște chestii. Dar a și nimerit multe bile albe și a avut și câteva momente geniale, pur și simplu mind fuck. Nu, n-a fost perfect. Dar n-a fost nici cel mai prost, nici pe departe. Adică... ați văzut The Last Stand?

Dar s-o luăm cu începutul: cuvintele care deschid filmul sunt superbe, se potrivesc la fix, tonul e minunat, se prevede un film la care o să-ți placă să te uiți. Apoi, deși Apocalypse are un origin story cel puțin impresionant, nu e neapărat relevant pentru film, așa că regizorul ne-a dat doar esențialul: Dude with superpowers rules the Earth. Și va continua să rule the Earth mult timp de-acum înainte, pentru că Marele Boss își poate transfera conștiința în alții ca să trăiască forever. În plus, de data asta acoliții lui s-au întrecut pe sine și i-au găsit un nene care se regenerează Wolverine Style, așa că Good Old 'Pocalypse o să poată să trăiască forever and ever de-acum. Honorable mention: foarte faină introducerea subtilă a tehnologiei semi-organice, care prezice lucruri frumoase, cum ar fi Cable, mai ales dacă și Sinister e la mijloc. Dar să nu anticipez.

După niște mii de ani, prin anii '80, mai precis, Moira McTaggert revine în poveste cu o scenă desprinsă din Indianna Jones, în care neglijența ei neintenționată îl aduce înapoi pe Apocalypse, care se trezește și se teleportează instant habar-n-avem-unde. Trezirea lui nu rămâne neobservată, dar el da, în timp ce se plimbă pe străzi cu o față de „What year is this?”. Așa o observă pe Storm, o banală hoață de buzunare, pe care o scapă dintr-o situație limită. Tipa îl duce acasă în cel mai platonic mod, iar Marele Boss se folosește de televizor ca Leloo Dallas Multipass de internet și începe să vorbească engleză, dar și să descopere că lumea a ajuns în mâinile „celor slabi”, care îi țin pe restul în frâu cu tot felul de reguli și sisteme. Dar have no fear, daddy is here, așa că, într-o scenă superb filmată, Apocalypse îi dă puteri lui Storm, la pachet cu o vopsire permanentă.

Și de aici se alege praful de Apocalypse... Povestea lui n-are sens. Teoretic, el trebuia să găsească 4 mutanți super-puternici pe care să-i facă și mai puternici pentru ca alături de ei să distrugă lumea (cei 4 devenind Călăreții lui - Horsemen în engleză). Cine supraviețuia merita s-o ia de la capăt, a la Darwin. Apoi lucrurile o luau de la capăt: Apocalypse conducea lumea până se sătura și făcea o nouă Apocalipsă. Simplu, nu? Aparent, nu.

Greșeala majora e modul în care el își alege Călăreții, mod care e cel puțin putred. Să zicem că o ia pe Storm pentru că simte în ea marea putere latentă (serios vorbind, Storm e bad-ass rău). Dar apoi ia 2 mutanți pe sistemul „primul venit, primul servit”. Psylocke e faină (mi-a plăcut faptul că i-au păstrat costumul original, deși zău că în contextul celorlalți călăreți îmbrăcați în metale, ea e din alt film) dar e cam degeaba. Plus că upgrade-ul de putere face ca în loc de o sabie de jedi să aibă și opțiunea de bici (că tot vorbeam de Indianna Jones)... și cam atât. Ori tipa era mai șmecheră de atât, dacă nu mă înșel avea și ceva abilități telekinetice... dar nu asta contează, ci faptul că aduce zero plus valoare găștii lui Apocalypse. În plus, Caliban era acolo! Calibaaaaan! The awesome dude care putea să-l ajute să găsească mai mulți mutanți ca oricine altcineva? Și care chiar a fost un Călăreț la un moment dat, printr-unul din universurile din comics-uri? Da, acel Caliban. Seriously. Da, știu, și Psylocke a mai fost printre Călăreți, dar Caliban chiar avea mai mult sens în contextul filmului.

Apoi urmează Angel, maximul de inutilitate. Scena în care se luptă cu Kurt e awesome, Înger vs Demon e o idee faină și bine executată... dar transformarea lui în Călăreț n-are sens. Știu, și el a fost Călăreț în povestea originală, dar acolo exista niște back story cu sens, fusese respins de oameni și voia răzbunare, chestii de-astea. Aici, omul e deja învins de Darwin, ceea ce ar fi trebuit să fie un big Nope pentru Apocalypse, dar el îi dă mega-ultra-super-puteri (i-a dat lui mai mult ca oricui), tot ce face tipul e să zboare. Într-o lume în care ai la dispoziție mutanți gen Professor X, Jean, Kurt, Mistiquie sau Quicksilver (!!!!), tu mergi cu Angel? Reaaaaaly? Singurul motiv pentru care l-am iertat pe Apocalypse pentru asta a fost faptul că după ce Angel demonstrează că e degeaba, până și Apocalypse își recunoaște greșeala și anunță, cu scârbă, că puștiul e inutil.

Și Tăticu' Mutanților își mai spală din păcate cu alegerea lui Magneto, deși faptul că lui nu-i dă niciun upgrade, ci începe cu el o relație profesor-elev în care îl învață să-și canalizeze ura și cam atât accentuează și mai mult lipsa de sens a celorlalți 3 Călăreți. Și deși 'Poca mai compensează din defecte în lupta finală cu Charles, despre care o să amintesc mai încolo, senzația mea, încă de la început, a fost că personajul a fost drastic minimalizat față de ceea ce ar fi trebuit să fie. E grăbit aiurea, e neconsistent în decizii, e un simplu plot device când vine vorba de Charles (ce rost are să treci în corpul lui acum, când ești încă tânăr, în loc să încerci să-l aduci de partea ta, sau chiar să-l folosești cum vrei, așa cum ai făcut deja de 2 ori!!).

Din fericire, nu e vina actorului, pe care îl iubesc încă de când l-am văzut în Ex Machina. Oscar Isaac joacă superb scriptul nonsensic care i s-a dat, iar discursurile lui Apocalypse cu vocea lui cu ecou o să-ți ridice părul pe ceafă. „Everything they built will fall. And from the ashes of their world, we'll build a better one” e de departe cel mai impresionant, dar modul cum livrează asta: „You are all my children and you are lost because you follow blind leaders. But I am here now.” îți transmite perfect toată puterea personajului, deși vocea lui e cea normală... Serios, chiar o să-ți dea fiori replicile lui, mai ales când pe ecran apare lumea făcându-se bucăți.

Însă, pe lângă Apocalypse cel aproape-reușit-dar-extrem-de-ratat, mai avem un aproape-villain în persoana lui Magneto. Și unde l-au greșit pe Sfârșitorul-de-Lumi, l-au nimerit perfect pe Erik. Povestea lui e emoționantă, e profundă, e exact ceea ce nu aștepți de la un film cu super-eroi. Cea mai frumoasă, tristă și emoționantă scenă din tot filmul este momentul în care într-o imagine aproape în oglindă cu cea din primul X-men, în care lui Erik îi sunt luați părinții de căte naziști, fiica lui, Nina asistă la momentul în care poliția vrea să i-l ia pe tati, așa că puterile ei erup. Totuși, pentru că e doar un copil, tot ce reușește să facă e să-i sperie pe polițiști. Din păcate, unul dă drumul unei săgeți (nu veniseră cu pistoale pentru că Magneto). Și atunci uiți să respiri.

Fassbender joacă excepțional aici, durerea lui e vie, palpabilă, crudă... Răzbunarea lui e rapidă și rece, aproape instinctivă, dar extrem de calculată. Însă imediat după, când se află în mijlocul unei duzini de oameni morți, disperarea întrebărilor lui adresate unei divinități surde, dorința lui de a înțelege ceva dintr-o întâmplare fără sens, conștientizarea că eforturile lui de a fi the good guy au fost în zadar... toate astea se reflectă în răceala cu care le vorbește ulterior foștilor lui colegi, modul clar, lent, crud în care le vorbește... Superb scris, superb jucat și de departe cel mai bun moment din întregul film.

Altă scenă excepțională are loc în momentul în care Magneto e dus la Auschwitz, forțat să-și amintească durerea trecutului în timp ce încă simte durerea prezentului. Modul cum Apocalypse devine vocea care îi susură în ureche despre putere și răzbunare, felul în care vocea lui începe să-i ofere lui Magneto răspunsuri acolo unde Dumnezeu a ales să tacă...brilliant! Apocalypse îi oferă lui Erik ceva mult mai necesar decât un plus de putere: îi oferă un scop. Așa îl câștigă de partea lui și așa îl face să-și dezlănțuie puterile la potențialul lui maxim. Dacă Apocalypse ar fi fost la fel de inteligent și de calculat tot filmul, ar fi fost cel mai bun villain din istoria francizei.

Bun, să vorbim și despre cealaltă tabără, pentru că deja am scris mai mult decât era cazul și n-am zis nici jumătate din ceea ce voiam. Prof. X e ok, nu strălucește decât atunci când nu se teme să schimbe mesajul trimis de Apocalypse și, desigur, la începutul bătăliei finale, când omul cel mai calm dintre toți își arată colții, lăsând să se vadă povara puterilor sale, dezlănțuind gândurile pe care le aude mereu asupra lui Apocalypse. Ah, și momentul în care anunță că el nu e singur, that was nice too. Și finalul, e faină și ultima lui scenă! Ok, de fapt, Prof. X e destul de fain în film, chiar dacă McAvoy nu e la fel de sexy chel :P

Scot Summers, însă, e greșit într-un mod așa frustrant... E simpatic la început, cum e el așa plin de furie de adolescent neînțeles, are un moment fain când doboară copacul profului, e naiv in a good way când vorbește cu Jean a doua oară (deși, girl, ar fi trebuit să știi că și el e un neințeles la fel ca tine, doar i-ai citit gândurile mai devreme), dar momentul lui de „rebeliune” când vrea la mall m-a zgâriat pe creier. Serios, Cyclops din X-men e un exemplu de băiat care respectă regulile, n-are strop de rebeliune în sânge... Fuga cu mașina e ceva ce ar face Wolverine ca s-o cucerească pe Jean, nu Cyclops-cel-corect. Mi-a trecut repede, pentru că puștiul e adolescent și nu e Cyclops încă, daaaaar tot m-a frustrat nițel momentul. Nitpicking, știu...

Și am ajuns la Wolverine... Am tot citit păreri cum că e în plus în film. Dude, have you seen the end credit scene? Nu, pe bune întreb, a doua oară când am văzut filmul, plecase toată lumea cu excepția noastră din sală, așa că unii chiar n-au văzut scena. Dar chiar și așa, are mult sens apariția lui, Hugh Jackman o să renunțe la rol după Wolverine 3, e nevoie să-l scoți din scenă într-un mod care se potrivește, nu poți pur și simplu să te prefaci că ignori complet cel mai fain și mai iubit personaj din universul X-men. E un motiv pentru care tipul e în toate filmele: we love him!! Așa, ștergând cu buretele tot, dar absolut tot ce a avut legătură cu el până acum e un mod ideal de a pregăti terenul pentru scoaterea lui din următoarele filme, mai ales că scena de final prevede o înlocuitoare feminină genială (pls pls pls, faceți ca Wolverine 3 să fie un film cu Wolverine și X-23, vă rog frumooooos!) Până și modul cum Jean l-a ajutat e simpatic, acum aproape că are sens ca Wolverine s-o iubească (în universul primelor filme nu avea deloc, dar deloc sens „relația” dintre ei doi. Din păcate, nici acum nu e o idee bună, tipul ar putea să-i fie tată și după aspect, nu doar după vârstă. Big no-no.)

Singurul alt personaj care merită menționat e Quicksilver, aka motivul pentru care celălalt Quicksilver, cel din filmele Marvel, e singurul personaj care a murit și a rămas mort. În Universul X-men, puștiul e perfect, momentele lui de acțiune sunt cel puțin epice, așa că și de data asta l-au lăsat să se desfășoare în plină splendoare nu o dată, ci de două ori. Bine, două scene awesome în loc de una nu pare așa mare lucru, dar prima scenă e mult mai importantă, pentru că he saves the f-ing day, literalmente de data asta, iar a doua... E Quicksilver versus Apocalypse, unu la unu, and he kicks the purple guy's butt! E genial momentul, merită pus într-o buclă și văzut de câteva ori. În plus, au mai dezvoltat puțin personajul, i-au oferit ceva sentimente amestecate, niște daddy issues... Nice touch, guys!

Șiiii, după cum am promis, vreau să disec puțin și bătălia finală (după care închei și scăpați de mine, promit). Apocalypse vs Xavier e fain la început, când profu' se înfurie pe bune și plasează câteva directe de dreapta mentale. Însă epicness-ul total e dat de Jean și de momentul ei cel-mai-reușit-dar-deloc-suprinzător. Încă de când s-a anunțat că Sophie-SansaStark-Turner o s-o joace pe Jean, a fost clar că actrița a fost aleasă pentru dualitatea naivitate-forță pe care a arătat-o în Game of Thrones. Și ce înseamnă dualitatea asta? Că Dark Phoenix is coming, baby!! După Wolverine, Dark Phoenix e personajul meu preferat, e puternică și îi place, e mai mult decât rea pur și simplu, e crudă și nemiloasă. Așa că în momentul în care ea se dezlănțuie, primim exact ceea ce ne-am dorit, putem vedea Phoenixul și până și Apocalypse e fericit (cam fără sens, după părerea mea, pentru că eu l-am perceput ca fiind cel care se vrea pe sine cel mai puternic, nu care ar fi gata să-și cedeze poziția dacă ar apărea cineva mai tare ca el).

De fapt, cred că cea mai mare reușită a filmului sunt momentele mici, pentru fani, nu neapărat povestea, care are câteva găuri (cum ar fi Apocalypse și alegerile sale). Tehnologia extraterestro-organică, Phoenixul, Wolverine (a cărui poveste, apropo, are una din găuri, una chiar dubioasă: el fusese recuperat de Striker din lac, însă de un fals-Striker-care-era-Mistique... Acum Mistique salvează mutanți, iar Logan e în mâinile adevăratului Striker... Ce s-a întâmplat? O să aflăm vreodată? Sau e doar o greșeală, o luăm ca atare și ne facem că plouă?), promisiunea lui X-23 și a lui Mr. Sinister (cum o să faceți un Sinister dacă Apocalypse e mort? Schimbați povestea lui Essex, poate găsește tehnologia lui Apocalypse și o folosește ca să devină Sinister? Ar funcționa, cred... Also, nu-l omorâți prea repede, e nevoie de el ca să-l faceți pe Cable, Deadpool needs him and so do the fans. Ah, și poate îl băgați și în Gambit, ar fi frumos). Multe hint-uri micuțe că urmează lucruri faine.

Prin urmare, nu pot decât să sper că indiferent ce vor aduce Gambit, Wolverine 3 și următoarele filme X-men, promsiunile făcute vor fi respectate și universul se va extinde (nu prea mult, totuși, ca să nu fie nevoie de un alt reboot). Și eu personal sper ca de data asta Dark Phoenix să fie ceea ce trebuie (că mai bun ca în Last Stand o să fie sigur, e aproape imposibil să poți face ceva la fel de prost ca povestea ei din acel film).

Bun, gata. Dacă habar n-ai despre jumătate din aberațiile mele din articol, scuze și mersi că l-ai citit totuși. Răspund la întrebări în comentarii, dacă vrei, aș putea vorbi ore întregi despre filmul ăsta (nu că nu era deja evident...) Dacă ești fan, ce ai vrea să vezi în următoarele filme? Și cât de dor o să-ți fie de Wolverine?

joi, 9 iunie 2016

Recenzie: Jurnalul unui adolescent timid

Povestea:
Charlie e un tânăr care iubește cititul și care nu prea are prieteni, așa că gândul că urmează să înceapă liceul îl neliniștește. Totuși, își găsește liniștea scriind scrisori adresate unui băiat despre care Charlie ar fi auzit lucruri bune, așa că are încredere în el, în ciuda faptului că nu se cunosc între ei.

Scrisorile devin repede un fel de jurnal-confesiune în care Charlie poate vorbi nu numai despre gândurile și reacțiile lui la tot ceea ce i se întâmplă, dar și despre toate provocările și descoperirile adolescenței.

Părerea mea:
Am citit prima dată acest roman cu vreo 2-3 ani în urmă și am reținut doar faptul că personajul principal era un neadaptat cu care era incredibil de ușor să te identifici și că pe undeva prin poveste apărea una din cele mai faine poezii pe care le-am citit vreodată.

Însă am mai reținut și că în marea de romane care erau destinate, zice-se, tinerilor și care umpleau rafturile librăriilor pe atunci, Jurnalul unui adolescent timid chiar era scris pentru adolescenți, autorul tratându-și publicul țintă ca pe ceva mai mult decât corpuri pline de hormoni pentru că a scris romanul pentru niște persoane care încearcă să priceapă ceva din viață.

Bine, nu vă imaginați că o să deschideți cartea și o să vă regăsiți fie pe voi cei de acum, fie sinele din adolescență. Povestea e profund ancorată în realitatea unei Americi de la mijlocul anilor '90, sunt multe mentalități care nu s-ar regăsi ușor prin gândurile vreunui puști născut și crescut în România... însă sunt la fel de multe teme comune, preocupări generale ale oricărui tânăr care chiar e mai mult decât un corp plin de hormoni. Și, desigur, dincolo de toate astea, e povestea unicat a unui adolescent cu probleme destul de serioase care încearcă să se integreze într-o lume și, mai mult decât atât, încearcă să înțeleagă acea lume.

Fascinant, însă, e faptul că dincolo de scrisorile lui Charlie și de povestea lui, dincolo de tinerețea în suburbiile americane și de gândurile adolescenței, dincolo de întâmplări, de gânduri și de cuvinte se ascund atât de multe idei încât o discuție despre roman sau o disecție a acestuia e aproape la fel de interesantă ca lectura în sine. E un roman ofertant dacă vrei să pornești o dezbatere despre numeroase teme. Doar plecând de la poezia din el, mi-am petrecut câteva ore alături de un prieten foarte bun stând de vorbă despre sinucidere, ajungând repede de la roman la convingerile noastre, de la povestea băiatului din poezie la propriile noastre povești.

De asemenea, am petrecut și o oră stând de vorbă cu autorul în cadrul ediției din mai a Întâlnirilor YFC, în care am aflat povestea poeziei și cum a ajuns ea să facă parte din roman (pe scurt, sora autorului i-a făcut-o cadou și Stephen și-a agățat-o deasupra biroului, luând decizia s-o folosească atunci când și-a dat seama că are nevoie de un cadou deosebit pentru Sam), dar și povestea „prietenului” lui Charlie, destinatarul misterios al tuturor scrisorilor din care e compus romanul.

De-a lungul anilor scurși de la publicarea Jurnalului, Stephen a fost întrebat de nenumărate ori cine e respectiva persoană, dacă există în universul poveștii sau e doar o metodă pe care o folosește Charlie ca să se descarce, dacă a fost sau nu o persoană pe care autorul chiar a cunoscut-o... De fiecare dată, scriitorul a ales să nu spună nimic, explicându-și motivul cu o analogie: atunci când asculți o melodie și nu înțelegi foarte clar versurile, așa că înțelegi ușor diferit cuvintele, poți avea supriza ca atunci când descoperi versurile originale, sensul lor să se schimbe și originalul să nu fie la fel de bun ca varianta ta. La fel, Stephen consieră că răspunsul pe care ni l-am oferit fiecare dintre noi la întrebările despre acel prieten sunt mai bune decât adevărul.

Și chiar și asta e o temă de discuție excelentă: cât din ceea ce înțelege un cititor dintr-un text e pus de autor acolo și cât e o interpretare proprie, la care poate că autorul nu s-a gândit vreodată? Se spune că doi oameni nu pot citi aceeași carte, așa că eu nu pot decât să vă spun că romanul pe care l-am citit eu m-a impresionat profund și cu ani în urmă, dar și acum când l-am recitit. Prin urmare, nu pot decât să vi-l recomand cu drag sau, dacă l-ați citit deja, sunt curioasă: cum v-a afectat pe voi? Cu ce ați rezonat din povestea lui Charlie? Sau, dacă nu v-a plăcut cartea, ce anume v-a deranjat în poveste?

marți, 7 iunie 2016

Bookfest 2016 din două perspective

Și a mai trecut un Bookfest, cu bune și cu rele, dar mai ales cu cărți... E al treilea târg de carte la rând la care mă bucur că am lucrat vara trecută, ca să am un buget suficient de permisiv încât să nu mai trebuiască să fac prea multe compromisuri. Rezultatul cred că l-ați văzut deja pe facebook și da, mărturisesc, mi-am făcut puțin de cap, dar cărțile erau acolo și n-am mai vrut să aștept să caut oferte mai bune, apoi să aștept iar să ajungă curierii... și oricum, vine vara și o să am mai mult timp de citit (sau cel puțin asta sper), așa că:


Totuși, înainte să-mi umplu ghiozdanul cu povești, am ales să fiu voluntar o zi la standul editurii Nemira, ca să văd cum arată Bookfest-ul și de partea cealaltă a coperților frumos colorate. Mai precis, am ales să stau la stand miercuri, chiar de ziua copilului, așa că am avut parte de ceva dialoguri cel puțin interesante cu tinerii cititori. Nu că restul celor prezenți la târg nu mi-ar fi oferit momente interesante, demne de un articol în genul Jurnalului de librar al Ancăi. N-am să menționez chiar fiecare moment, însă n-am să uit că mi-am început ziua cu doi tineri care, la distanță de doar câteva minute unul de celălalt, m-au întrebat dacă avem dicționare, unul dorindu-și chiar DEX-ul, afișând o mină foarte confuză când i-am spus, cu părere de rău, că n-o să-l găsească la standul nostru.

Însă nici eu n-am scăpat de un moment de confuzie, atunci când am încercat să infirip un dialog cu un puști care stătea plicitisit pe un scaun în timp ce mama lui se uita la cărți:
Ție îți place să citești? am început eu, cu gândul la proaspăt relansata colecție Nemi.
Da! s-a înveselit el, pregătindu-mi capcana.
Ce anume? am întrebat eu, fără să bănuiesc nimic.
Cărți de la editura Arthur, a răspuns hotărât, coborând de pe scaun și dispărând alături de mama lui, lăsându-mi ca singură opțiune să mă așez în locul lui, ca să procesez ceea ce tocmai s-a întâmplat.

Bineînțeles, au fost și multe momente faine, ca discuția de minim un sfert de oră cu un fan Game of Thrones, în care am dezbătut diverse teorii mai vechi, proaspăt confirmate în acest sezon, sau doamna care căuta o carte pentru prietena ei iubitoare de SF-uri, dar care dorea un roman mai puțin violent, așa că a plecat de la noi cu Pământul Lung, sau grupul de adolescente care au venit și ne-au golit standul de cărțile din colecția Young Adult, ca un grup de fan girls dedicate. Și până la finalul zilei, am avut și un moment adorabil cu o fetiță care, după cei i-am arătat una din cărțile cu Bronto, mi-a întins-o și m-a rugat cu cel mai angelic ton să i-o citesc. Trăgând linie, a fost o zi petrecută într-un mod extrem de plăcut, dar și o experiență pe care abia aștept s-o repet.

Totuși, dezavantajul a fost că nu am avut timp să mă plimb prin târg, însă am recuperat vineri și sâmbătă, când am luat-o la pas printe standuri, reamintindu-mi de ce iubesc târgurile de carte. De fapt, am citit câteva păreri ale unor oameni care au fost dezamăgiți de reducerile nu foarte mari practicate la târg... însă, pentru mine, un târg de carte nu e despre reduceri, despre oferte și vânătoarea lor, pentru asta există librării online. Un târg e ca un festival dedicat cărților și oferă ceea ce nicio librărie (din cele în care am fost eu până acum) nu oferă: posibilitatea de a te plimba ore în șir printre cărți, admirându-le alături de alți oameni care le iubesc și le respectă la fel de mult ca tine, fără să te simți presat să cumperi ceva sau să pleci, fără să te simți în plus. Bineînțeles, sunt și la târguri destui oameni care n-au nimic în comun cu pasiunea pentru lectură, dar pot fi evitați cu ușurință atunci când pășești în standurile editurilor preferate.

Mă rog, aproape evitați, mi-am amintit un alt moment în care mă uitam la niște cărți, iar lângă mine era un tip cu prietena lui. Ea părea foarte interesată de seria Grisha, însă el nu știa cum s-o convingă să plece mai repede, pentru că:
La ce-ți trebuie cărțile astea? a întrebat el, acuzator.
Domnișoara de la editură a încercat să-i explice că sunt cărți frumoase, nu l-a interesat, că oamenii au treabă, el voia cărți care să-l ajute cu ceva.
Ok, dar uneori trebuie să ne și relaxăm, a încercat iar domnișoara, în timp ce prietena tipului mângâia sugestiv cartea. Degeaba.
Ce să ne mai relaxăm, prea multă relaxare strică, a încheiat el, cu tonul unei sentințe, îndepărtându-se.
Tipa l-a urmat după câteva priviri lungi aruncate cărții pe care a lăsat-o în urmă, chestie care m-a întristat destul de mult. Însă, cu excepția acestui moment, restul clipelor petrecute printre cărți au fost mai mult decât plăcute.

Suprinza cea mai mare a fost proaspăt lansata Booklet Fiction care, în ciuda prezenței reduse de pe facebook și a absenței complete de pe propriul site, a venit la târg cu unul dintre cele mai frumoase standuri și cu prețuri de invidiat, așa că am plecat de la ei cu trei cărți în loc de una. Și standul editurii Corint a fost interesant, a părut mai luminos și mai spațios față de anii trecuți, probabil pentru că au schimbat mobilierul cu unul deschis la culoare. Până și standul Rao, cel blindat și veșnic mult prea înghesuit a fost vizitabil, ba chiar au avut ceva reduceri.

Totuși, partea mea preferată o vor constitui mereu lansările. Anul acesta, însă, Final Frontier a cam golit editurile, așa că în zona de SF&F au fost doar câteva astfel de evenimente în cadrul târgului. Eu am reușit să particip numai la vreo două: lansarea Miasmei lui Flavius Ardelean, care s-a desfășurat într-un cadru destul de intim, însă așa l-am putut bârfi în voie (no, am zis numai de bine, că scrie prea fain ca să-i reproșăm ceva) și lansarea noutăților de la Paladin, unde am avut ocazia să ascult traducărtorii vorbind despre volumele proaspăt lansate, ceea ce ar trebui să se întâmple mai des, pentru că munca lor e deseori subapreciată.

Trăgând linie, târgul acesta a fost mai mult despre momente pe care n-o să le uit prea curând și mai puțin despre lansări sau evenimente, ceea ce e o schimbare interesantă de perspectivă, pe care sper s-o mai repet, la fel cum sper să mai am ocazia să stau în spatele tejghelei, să văd cu ce întrebări neașteptate sau fascinante mă mai pot impresiona oamenii mei preferați: cei care iubesc cărțile.