Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                     
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

vineri, 20 ianuarie 2017

Film: Passengers (Pasagerii)

Văzând trailerul, nu eram foarte hotărâtă dacă vreau sau nu să văd Passengers. Părea genul de film superb vizual (scena din piscină mi se pare minunată ca imagine), dar fără un plot prea consistent. Apoi Răzvan mi-a spus că e un fel de Titanic în spațiu, așa că am decis împreună cu prietenul meu să mergem să-l vedem ca pe un film romantic. În schimb, am fost suprinsă de faptul că trailerul ascunde o parte esențială din film, care îi dă poveștii greutatea de care avea nevoie.

Trailer:


Povestea:
Jim Preston (Chris Pratt) s-a îmbarcat pentru o călătorie de 120 de ani spre Homestead II, o planetă care urmează să fie colonizată de cei 5000 de oameni aflați alături de Jim pe nava Avalon. Pentru a supraviețui atât de mult timp, pasagerii și echipajul călătoresc în capsule de hibernare, însă, pentru prima dată, una dintre ele suferă o defecțiune și Jim se trezește mai devreme. Cu 90 de ani prea devreme.

Fără nicio posibilitate de a reveni în starea de hibernare, Jim e forțat să-și petreacă restul zilelor în compania lui Arthur și a celorlalți roboți de pe Avalon... Doar că defecțiunea care l-a trezit pe Jim nu e singulară, nava având multe alte suprize neplăcute pentru pasagerii ei.

Părerea mea:
Când am crezut că filmul va fi superb vizual, am avut dreptate, efectele speciale sunt exact așa cum trebuie. La capitolul „poveste”, însă, adevărul a fost undeva la mijloc. Are mai multă greutate decât am crezut, dar doar în prima jumătate, a doua e puțin cam forțată și conține și cel mai incredibil (în sensul de „deloc credibil”) punct culminant. Titanic în spațiu e o comparație bună, dar doar până la un punct, pentru că rezultatul final din a fost... să zicem „în oglindă”, ca să nu dau spoilere, și povestea de dragoste nu e așa plină de clișee precum cea din Titanic.

De fapt, în prima parte a filmului, ai senzația că ai văzut trailerul greșit, pentru că e foarte departe de ceea ce arată prezentările... din fericire, acestea nu setează așteptări prea înalte (precum cele de la Interstellar), ci, din contră, prea scăzute. Ceea ce trebuia să fie o poveste de dragoste într-o navă adormită devine o poveste despre singurătate și sănătatea mentală în aceste condiții, despre disperare și alegerile pe care te împinge să le faci. Mi s-a părut o poveste puternică și la început, și după, când ies la iveală urmările alegerilor lui Jim. Totul a fost bine gândit și frumos jucat.

Problemele poveștii apar mai târziu, când se află despre defecțiunile navei și începe repararea lor. Totul e prea la limită, descoperirea are loc exact în momentul oportun, cu clipe înainte de dezastru, apoi salvarea lui Jim atât din spațiu, cât și după e prea forțată. Coincidențele și norocul devin prea multe pentru ca povestea să mai fie credibilă. E frumoasă, e cu happy end, dar acesta e atât de forțat și improbabil încât aproape că merită privit ca un fel de critică subtilă la adresa nevoii de finaluri fericite. Pot fără prea multe eforturi să-l interpretez ca pe un fel de manifest: „uite, vă dăm ce vă doriți, dar chiar puteți să ne credeți? Nu era mai plauzibil un final mai dramatic?”. Și da, ar fi fost, aș fi vrut s-o văd și pe Aurora (Jennifer Lawrence) în situația lui Jim, aș fi vrut un fel de final deschis care, simultan, să dea sfericitate poveștii...

Pe scurt, e un film care merită văzut alături de persoane apropiate, tocmai pentru că e genul de film despre care poți, la final, să ai o dezbatere serioasă cu prietenii despre alegerile făcute și de personaje, și de regizor și scenariști. Nu e Arrival, nu e un film care va fi reținut pentru că e SF, dar e un film care te pune pe gânduri, și cred că asta e ceea ce contează cu adevărat.

duminică, 15 ianuarie 2017

Recenzie: Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul

Întotdeauna mi-a fost puțin teamă de cărțile lui Phillip K. Dick, pentru că zile întregi după terminarea lecturii nu poți să nu te întrebi dacă tu ești cu adevărat real și ce înseamnă, de fapt, realitatea. Însă, citind Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul, mi-a făcut plăcere să descopăr că, de fapt, realitatea e și ea subiectivă.

Povestea:
Jason Taverner este un om de televiziune faimos, veșnic asaltat de fani și un cetățean de Rang Șase, ceea ce înseamnă că, la nivel genetic, e mai bun decât semenii săi. Viața lui e, așadar, o veșnică petrecere, condimentată cu femei care îl adoră. Totuși, una dintre aceste femei nu suportă ideea de a fi abandonată și găsește o cale să se răzbune, aproape reușind să-l ucidă pe Taverner.

Planul ei eșuează, Jason supraviețuiește, dar se trezește într-o cameră de hotel dintr-un cartier rău famat, cu o sumă de bani suficientă cât să reziste o vreme, dar fără niciun act de identitate. În plus, nimeni nu pare să-l recunoască, nici măcar Guvernul, care nu mai are în bazele sale de date niciun document despre Jason Taverner. Și într-un stat aflat la finalul unui război civil în care poliția și jandarmeria stăpânesc străzile, lipsa unui act de identitate poate fi fatală.

Părerea mea:
Cum ar fi să dispari într-o zi? Nu complet, corpul tău, mintea ta, amintirile tale, toate ar rămâne intacte. Dar nimeni altcineva nu te-ar recunoaște, nici colegii tăi, nici prietenii tăi, nici măcar persoana cea mai dragă. Ba mai mult, oricât ai încerca, n-ai putea găsi nicio dovadă că ai existat vreodată sau că amintirile tale sunt reale? Ce ai face?

Jason Taverner își păstrează calmul și o ia pas cu pas, ceea ce mi s-a părut simultan admirabil și nebunesc, pentru că a-ți păstra mintea limpede într-o astfel de situație cere, simultan, un autocontrol excepțional, dar și o doză de curaj nebunesc, pentru că, mai devreme sau mai târziu, panica își va face simțită prezența, iar momentul s-ar putea să fie complet nepotrivit. Din fericire, Jason are și ceva noroc (nu prea mult, totuși, doar s-a trezit un nimeni), așa că e un personaj pe care îți face plăcere să-l urmărești în încercările sale de a-și recăpăta viața.

Totuși, nu e un personaj cu care e ușor să empatizezi, fiind deseori puțin prea arogant, mai ales că, prins în tăvălugul evenimentelor, deseori nu e el dirijorul situației. În plus, încă de la început, are un puseu de rasism, dar care poate fi pus pe seama faptului că lumea în care trăiește e axată pe puritatea genetică, așa că e posibil ca rasismul să fie norma în acest viitor alternativ. De fapt, pe lângă tema realității, sunt destule astfel de mici episoade care denotă faptul că lumea e foarte diferită de ceea ce cunoaștem, ceea ce te provoacă să-ți imaginezi cum au ajuns lucrurile așa cum sunt.

Acțiunea, în schimb, te prinde deseori și nu te lasă să pici pe gânduri decât la finalul romanului. Situațiile la limită se adună ună după cealaltă și până și scenele care, teoretic, durează puțin (cum ar fi trecerea printr-un punct de control al poliției) se prelungesc în clipe lungi de suspans și tensiune, astfel încât, curând, ești la fel de prins în tăvălugul evenimentelor precum e și Jason.

Însă ceea ce mi-a plăcut cu adevărat a fost explicația finală, motivul pentru care Jason a devenit inexistent. E suprinzător, e ciudat, e nedrept, e fantastic și deschide portița unei lumi în care n-ai vrea să trăiești vreodată, unde poți fi oricând târât din cotidian fără voia sau știința ta, devenind o victimă nevinovată a unei persoane pe care nici măcar n-o cunoști și care nici măcar nu ți-a făcut rău intenționat.

Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul este un carusel de întâmplări fantastice care au o motivație și mai incredibilă. Phillip K. Dick are un stil de a scrie în care pare că jonglează cu îndemânare cu mai multe planuri ale realității, astfel încât e greu să-ți dai seama ce a fost real și ce a fost iluzie sau vis. Povestea o să te poarte cu ea până la ultima pagină, așa că o recomand oricui își dorește o poveste ieșită din tipare, în care niciodată nu poți fi sigur că ai redescoperit drumul spre realitatea ta sau ești în continuare pierdut în realitatea altcuiva. Totuși, nu o citiți înainte de culcare, o să descoperiți că și în mintea voastră se pot ascunde vise la fel de bulversante care vi se vor strecura printre gânduri și după trezire.

miercuri, 11 ianuarie 2017

Blogosfera SF&F: Colți-Lungi de Alex Cuc

Am început să citesc Colți-Lungi cu ceva așteptări în urma lansării de la Gaudeamus la care am participat. Mai exact, mă așteptam să nu fie tocmai pe gustul meu, dar, deși n-a fost un roman extraordinar, n-a fost nici o carte rea.

Povestea:
Sarah Reed este o jurnalistă din New York care a plecat în jungla amazoniană ca să scrie povestea ultimului trib sălbatic de vânători de capete. Totuși, în loc să ia câteva interviuri și să se întoarcă la civilizație, se trezește prinsă în mijlocul unui război dintre oamenii junglei și cei care vor s-o taie. Dar războiul ascunde mize mult mai mari, puteri stăvechi fiind cele care manevrează oamenii pe terenul de luptă.

De asemenea, Sarah îl întâlnește pe Colți-Lungi, șeful tribului Jagudo... care a fost educat la Harvard și are un laptop conectat la Internet în mijlocul ultimului trib războinic. Totuși, în ciuda educației sale, credințele și obiceurile lui au rămas cele ale tribului dintr-un motiv foarte simplu: viața în junglă nu e nici pe departe comparabilă cu cea de la oraș, unde lucrurile sunt clare și ceața ascunde, în cel mai rău caz, o groapă în asfalt, nu ceva care te poate ucide... sau mai rău.

Părerea mea:
Când eram mică, am văzut Pocahontas. Apoi am crescut și am văzut Avatarul lui Cameron, care e Pocahontas în spațiu. Și mi-au plăcut ambele filme. Ei bine, Colți-Lungi e Pocahontas în jungla amazoniană contemporană, sute de ani după invazia „omului alb”, dar mult înainte de descoperirea vieții în spațiu. Însă ceea ce aduce în plus este faptul că personajul negativ e mult, mult mai mult decât un om, iar personajele pozitive sunt departe de puritatea omului aflat în comuniune cu natura, fiind mai degrabă în zona gri a spectrului.

Ceea ce nu înseamnă că mesajul nu e la fel de transparent: natura e bună, lăcomia e rea, ordinea firească a lucrurilor n-ar trebui schimbată de om, pentru că s-ar putea să întâlnească forțe mai presus de imaginația sa și nu e bine să te joci cu focul. Și deși e evident că personajul negativ, Luke, este personificarea acestui mesaj, Sarah este și ea pe-aproape: este persoana civilizată care nu pricepe cu adevărat ceea ce se întâmplă și deci, e ușor să înțeleagă greșit ceea ce trăiește. De fapt, asta mi-a plăcut: aceste două personaje, alături de Colți-Lungi alcătuiesc un trio de oameni educați, expuși civilizației, care reacționează complet diferit în fața acelorași lucruri.

În schimb, partea supranaturală m-a impresionat doar pe jumătate, în sensul că „ăla rău” a fost foarte fain construit: răul pur, lacom, care funcționează pe baza instinctului, care poate să sădească îndoială și să ofere promisiunea ideală, pe care apoi s-o încalce, evident. Mai ales episodul dintre Luke și Sarah a fost foarte bine jucat, mi-a plăcut. Din păcate, echivalentul său pozitiv a fost genul de zeitate în care trebuie să crezi orbește pentru că sigur-sigur totul are sens și dacă n-are, o să aibă sigur-sigur mai târziu. Mdaaaa... nu. Sunt extrem de subiectivă când spun asta, dar pur și simplu nu-mi place ideea de credință oarbă.

În plus, m-a deranjat și modul cum „binele” învinge. Înțeleg că asta trebuia să se întâmple; întotdeauna în poveștile în care sălbaticii reprezintă natura și tot ceea ce omul a uitat, iar oamenii civilizați reprezintă lăcomia și progresul autodistructiv, „binele” trebuie să învingă... dar aici, în final, tot progresul a învins. A fost un progres de altă natură, adevărat, dar tot a fost o formă de intervenție a omului asupra naturii. Nu o să vă spun ce se întâmplă, ci doar că la finalul lecturii nu reiese faptul că natura ar trebui lăsată în pace, ci, din contră, că ar trebui intervenit asupra ordinii lucrurilor, chiar dacă doar pentru a repara răul deja făcut de oameni. Ceea ce mi-a amintit supărător de mult de paradoxul ideii de război pentru pace, așa că partea ideologică a romanului mi s-a părut nu doar evidentă, ci, la final, și puțin contradictorie.

Totuși, e o carte cu o rețetă destul de clară, care nu surprinde la nivelul acțiunii. Cei care lucrează pentru forțele răului sunt mânați de frică și pierd, cei care sunt de partea binelui sunt uniți și, pentru că au fost buni, primesc sprijinul de care au nevoie. Toate acestea sunt destul de ușor de ghicit încă de la început, dar romanul e scris destul de cursiv, așa că faptul că știam destul de clar unde se îndreaptă acțiunea nu m-a făcut să-mi fie greu să ajung la final.

În concluzie, mi-au plăcut personajele umane, mai ales Luke, dar nu mi-a plăcut ideologia. Și am rămas cu o nedumerire legată de scopul acestei cărți și cât e de adecvată pentru publicul român. Da, ar trebui ca oamenii să nu taie toată jungla amazoniană... dar noi nu trăim în preajma Amazonului. Și deși avem și noi pădurile noastre și probleme serioase cu tăierea lor, cred că suntem un popor care, la nivelul omului de rând, chiar nu-și dorește ca pădurile să dispară. Prin urmare, nu prea știu cui să recomand cartea, în afară poate de a reveni la paralela cu Pocahontas și Avatar și a vă spune că, dacă iubiți poveștile în care omul alb luptă cu băștinașii și cei slabi înving mulțumită Naturii, atunci Colți-Lungi aceasta e pentru voi.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Colți-Lungi, le găsiți pe blogurile:

   •  Nantan Lupan
   •  Cu mintea la... SF
   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Assasin CG

Pentru luna februarie, vom citi Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

vineri, 6 ianuarie 2017

Recenzie: Umanii de Matt Haig

Am citit Umanii acum câteva luni și am participat la două evenimente dedicate romanului, așa că am ascultat destui oameni vorbind despre carte și tot mi-a fost greu să scriu această recenzie, deoarece e genul de poveste care îți intră pe sub piele și deși ți-a plăcut, e greu să-ți dai seama exact de ce.

Povestea:
Andrew Martin este un matematician care reușește să demonstreze ipoteza Riemann, ceea ce teoretic ar trebui să-i aducă faimă și bani, dar practic atrage atenția unor extratereștrii asupra lui. Mai exact, vonnadorienii consideră că suntem prea imaturi pentru a fi capabili de a folosi cum se cuvine această cunoștință, așa că unul dintre ei este trimis să-l înlocuiască pe profesor și să omoare orice alt uman care știe că ipoteza a fost demonstrată.

Însă primul scop al misiunii vonnadorianului care devine Andrew este să afle mai multe despre umani. Cunoscând familia matematicianului, extraterestrul descoperă că oamenii nu sunt barbarii despre care i se spusese, ci ființe complexe, capabile de o gamă largă de sentimente de neînțeles. Și mai descoperă și că nu e nimic mai frumos decât să te bucuri de loialitatea deplină a unui câine.

Părerea mea:
Acesta nu este un roman SF. Știu, am vorbit în descriere despre o ipoteză matematică și despre extratereștrii. Toate sunt doar premize de care autorul a avut nevoie ca să scrie despre oameni, așa cum i-ar vedea cineva din exterior. De fapt, spunea cineva la lansarea cărții că o altă cheie de lectură ar fi faptul că profesorul ar fi suferit o cădere nervoasă și că toată povestea cu vonnadorienii poate fi considerată doar o iluzie.

Totuși, eu am preferat să privesc povestea ca și cum într-adevăr un extraterestru foarte priceput la matematică, dar naiv în rest, ar fi încercat să trăiască alături de umani. Și deși toată partea științifică sau fantastică e minoră, apărând uneori în momente cheie pentru că e convenabilă poveștii, mi-a plăcut romanul pentru că e înduioșător.

Andrew e naiv, acesta e cel mai potrivit cuvânt, dar are intenții bune. Mă rog, nu cele de extraterestru ucigaș, ci cele de persoană care vrea să-și găsească locul într-o lume străină. E, de asemenea, foarte simpatic, deși are un moment în care lipsa lui de cunoștințe despre umani se tranformă într-un gest de cruzime față de cineva, are mult mai mult momente în care știe să fie alături de cei din jurul său, mai ales alături de fiul lui neglijat, care avea o nevoie disperată de atenția tatălui său. Și are și câteva momente calde și alături de câinele familiei, care mi-au plăcut deși nu sunt o mare iubitoare de câini.

De fapt, marele atu al acestei cărți sunt personajele și toate momentele frumoase pe care acestea le creează. Bineînțeles, romanul tratează și niște teme serioase, precum sinuciderea, dar o face într-un fel subtil, nu îți aruncă lecții în față, ci îți prezintă niște fapte și te lasă pe tine să tragi concluziile. Bineînțeles, nu lipsește nici acțiunea, mai ales spre final, când are loc un coflict destul de tensionat. Totuși, în linii mari, povestea e relativ previzibilă, e clar de la primele rânduri că Andrew-extraterestrul va învăța să iubească oamenii, dar asta nu afectează în niciun fel plăcerea lecturii.

Ceea ce e surprinzător, însă, e un capitol aproape de final care e pur și simplu o listă de 100 de „Sfaturi pentru un uman”. Sunt excelente, surprinzătoare, profunde, amuzante... minunate!


Sursă foto: facebook Nautilus

Tot romanul nu e nimic altceva decât o poveste frumoasă despre oameni. E serioasă pe alocuri, amuzantă uneori, dulce mai tot timpul. E ca o prăjitură plină de zahăr pudră, e simpatică și ți se strecoară pe sub piele. Și poate, la final, e o carte care o să-ți redea încrederea în umanitate. Sau măcar în Umani.

vineri, 30 decembrie 2016

Leapșa: 2016 review

A venit momentul pentru tradiționala leapșă de final de an, în care provoc bloggerii să facă o „recenzie” a anului care tocmai s-a încheiat. Și pentru că am renunțat la ideea cum că leapșa trebuie să aibă număr de întrebări egal cu ultimele două cifre ale anului, am redus întrebările la 10, care sper să devină și ele tradiționale.

1) Câte cărţi ai citit în 2016?
50 fix, așa că pot să sper ca 2015 să rămână singurul an în care n-am reușit să-mi îndeplinesc obiectivul de 50 de cărți pe an.

2) Dintre ele, care a fost cea mai bună carte citită?
Devine din ce în ce mai greu să aleg câte o carte în fiecare an, dar uitând-mă peste titlurile citite anul acesta, mi se pare de-a dreptul imposibl, am zeci de titluri care m-au impresionat. Voi alege, așadar, Hoțul de moarte al lui Miloș Dumbraci, pentru că pe lângă faptul că e un volum excepțional, este și prima carte din proiectul Blogosfera SF&F, care mi-e extrem de drag.

3) Care e cel mai frumos citat pe care l-ai descoperit în 2016?

„- Dar poți iubi tu doi oameni deodată ? - E numai unul, Marisa. Mereu doar unul. Se plimbă singur prin lume și ți se oprește în prag, te uiți la el, el la tine, e numai unul - unul a fost și unul rămâne. Îi ceri să intre, să treacă pragul, dar el n-o face și tu știi că te iubește, și tu-l iubești pe acel om. E numai unul. Același, mereu.”
© Flavius Ardelean - Miasma - Editura Herg Benet

4) Care carte citită în 2016 ţi-a displăcut/te-a dezamăgit cel mai tare?
Pilda semănătorului de Octavia E. Butler, un roman care se chinuie prea mult să facă morală cititorului și pierde din vedere povestea.

5) Ai participat la vreun eveniment literar anul acesta (lansare, târg de carte etc)? Dacă da, care a fost preferatul tău?
Am participat la o mulțime de evenimente, de la Clubul de Lectură Nemira, care împlinește curând 4 ani, la lansări de carte fără număr, la ședințele ProspectArt, la RomCon, la târgurile mari de carte (Final Frontier, Bookfest, Gaudeamus)... preferatul meu, însă, a fost chiar evenimentul organizat de mine (supriză surpriză, cine s-ar fi așteptat?), prima întâlnire B3 - Book Bloggers of Bucharest.

6) Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în 2016?
Arrival, clar. Cu multe multe inimioare pentru că ecranizarea face cinste materialului sursă și pentru că e un film SF bun în general.

7) Care este cuvântul care rezumă cel mai bine anul 2016 pentru tine?
Nerăbdare. Mi se pare că anul acesta a trecut ca vântul, pentru că mi l-am petrecut așteptând cu nerăbdare următorul lucru, fără să mă concentrez aproape deloc pe prezent. Voiam doar să treacă o dată zilele până la x, apoi până la y și tot așa, din una în alta, până când am rămas fără zile în 2016.

8) E vreun moment de anul acesta pe care nu vrei să-l uiţi?
N-am să menționez din nou propriul eveniment (ups, tocmai am făcut-o. #reclamăăă!), ci o vacanță de câteva zile la mare în iulie, în care am prins primul meu răsărit de soare și am trăit niște clipe faine.

9) Ce dorinţă ţi s-a împlinit în 2016?
Am călătorit în afara țării! Am fost câteva zile în Londra, în vizită la sora mea de ziua ei și a fost pur și simplu incredibil. Am zburat pentru prima dată cu avionul, am călcat pentru prima dată pe pământ străin, am decorat pentru prima dată un tort și am descoperit că sunt pur și simplu incapabilă să trec strada :))

10) Scrie o dorinţă pentru anul 2017.
Să termin facultatea. Serios, încă de vara asta, când am început să gust din ceea ce înseamnă viața unui angajat, pur și simplu ard de nerăbdare să închei o dată pentru totdeauna cu viața de student și să încep să-mi construiesc o viață proprie. E un sentiment destul de fain când îți dai seama că „te-ai făcut mare”, de care a început să-mi fie dor de cum au reînceput cursurile.

Invit pe toată lumea să preia această listă de întrebări, dar în mod deosebit voi nominaliza câțiva bloggeri: Leontina (Everything and anything), Silviu (Assassin CG), Liviu (FanSF), Ileana (Nantan Lupan), Silvia (Cu mintea la... SF), Veronica (Goldypedia), Mihaela (Ce citește Miss Shady), Andreea (Padeniye), Ștefan (Catharsis Writing) și Răzvan (Gazeta de film). Și, nu în ultimul rând:
La mulți ani tuturor!

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Evenimente: Prima întâlnire B3

Luna trecută vă anunțam că am creat un grup de facebook prin intermediul căruia vreau să adun o comunitate de bloggeri de carte care să se întâlnească și offline. Luna asta am avut prima întâlnire și deși n-a fost așa cum mă așteptam eu, mi-a încărcat bateriile suficient cât să vreau să continui să organizez astfel de întâlniri tot anul viitor.

După cum am stabilit împreună, ne-am întâlnit duminica trecută la ceainăria La un Ceai, unde am invadat subsolul. În total, am fost 10 oameni, nu toți bloggeri de carte, dar toți dornici să ne cunoaștem. Figura nouă pentru mine a fost Miss Shady, o bloggeriță plină de viață, gata să facă parte din comunitatea noastră deși blogul ei avea, la vremea respectivă, doar o săptămână. La polul opus, ni s-a alăturat o parte din seară Assassinul, care are peste 6 ani de când a devenit blogger. Într-o ordine complet aleatoare, au mai fost prezenți Leontina, Halona Keane, Silvia și Răzvan.


© Andreea/Kitty, un fotograf care a venit din Londra pentru eveniment ;)

Pe parcursul orelor împreună, am discutat despre... de toate! De la cum ne-am apucat de blogging la statistici și ce facem cu ele. De la problemele cu diferitele lanțuri de librării online la cum ne facem de cap la târguri. De la evenimente organizate de alții la proiectele noastre. De la genurile literare care ne plac până la formatul cărților. De la ultimul film văzut și până la stilurile de scriere din limba japoneză. De la orice ne-a trecut prin cap și până la orice am fi vrut să știm de la alți bloggeri.

De fapt, după ce ne-am dat drumul, toată seara a părut mai puțin un eveniment și mai mult o ieșire între prieteni, așa că, din acest punct de vedere eu cred că mi-am atins scopul. Oamenii există, au chef să se cunoască, potențialul unei comunități există. Check, check & check. Și m-am simțit bine, deși inițial am avut un munte de emoții și deși mă prinsese începutul unei răceli care și-a făcut de cap cu mine săptămâna asta.

Dar aș minți să spun că sunt mulțumită. Mi-aș fi dorit să văd mai mulți oameni acolo (înainte să pornesc grupul, când totul era doar o idee, ținta mea pentru prima întâlnire era de minimum 15 oameni, dintre care măcar 10 să fie bloggeri de carte). Mi-aș fi dorit să văd o parte din oamenii care mi-au spus că vor veni și n-au făcut-o (dar, spre suprinderea mea, două persoane m-au anunțat în acea zi că nu pot ajunge, nu mă așteptam să simtă cineva că ar trebui să-mi spună, eu credeam că în astfel de situații, oamenii doar nu apar... A fost o supriză plăcută). Din fericire, am câteva idei despre cum să adun mai mulți oameni data viitoare, sper să și funcționeze, ținem degetele încrucișate.

Totuși, trăgând linie, a fost bine. Din punctul meu de vedere, a fost un pas înainte. Mic. Minuscul. Cu o destinație foarte neclară. Dar totuși un pas înainte, deci o mică victorie personală. Am organizat un evenimeeeeent! Mami, mami, sunt la teveee am scos niște oameni din casă! Și n-am tremurat de emoțieeee.... prea tareeee! :))

Vă mulțumesc tuturor celor care ați venit, mulțumesc surorii mele pentru că ne-a făcut poze, mulțumesc La un Ceai că ne-ați primit și sper să ne revedem în ianuarie. Și mulțumesc anticipat tuturor blogerilor care o să mai intre în grup, ca să putem să organizăm următoarea întâlnire. Între timp, lecturi plăcute!

miercuri, 7 decembrie 2016

Blogosfera SF&F: Hoțul de moarte - Miloș Dumbraci

Întotdeauna mi s-a părut mai ușor să scriu recenzia unui roman, comparativ cu a vorbi despre un volum de povestiri. Motivul e destul de simplu: în cazul unui roman, e mai ușor să spui ce se întâmplă în cateva cuvinte și să vorbești apoi despre cum te-a impresionat povestea pe care ai citit-o. Volumele de povestiri, în schimb, sunt mai greu de rezumat (pentru că referindu-te la o singură povestire, e greu să nu dau spoilere, iar de cele mai multe ori, a le rezuma pe toate durează prea mult), personajele sunt deseori prea multe și prea schițate, atmosfera și impactul ei diferă de la povestire la povestire... Riști să te pierzi în detalii sau să fii prea vag. Totuși, în timp ce citeam Hoțul de moarte, mi s-a părut mai simplu, mi-am dat seama pe parcursul lecturii că știu ceea ce vreau să spun.

Deși fiecare povestire în parte are farmecul ei, cel mai mult mi-a plăcut faptul că întregul volum este extrem de imersiv. Fiecare povestire te aruncă pur și simplu în mijlocul unei alte lumi, cu alte reguli și e foarte ușor să lași în urmă orice fel de gând despre realitatea înconjurătoare și să te abandonezi misunii de a descoperi ce este acea nouă lume și cum funcționează ea.

Iar ideile sunt pur și simplu fascinante: un viitor în care oamenii au dispărut, lumea fiind divizată între două instanțe ale aceluiași IA (oare?)... care au secrete una față de celalată! Sau o istorie alternativă punctată de călătorii în timp care explică într-un mod original epidemiile care au afectat umanitatea de-a lungul istoriei... și nu numai umanitatea! Sau o nouă versiune a unei apocalipse zombi, unde de data asta, supraviețuitorii se află în Rusia... Și, desigur, preferata mea, un Pământ văzut ca o grădină în care niște dragoni asemănători celor din cultura chineză sunt cultivatorii, iar oamenii sunt un fel de răsad mai aparte.

Interesant e că fiecare povestire debutează cu o frază scurtă, explicativă, procedeu pe care nu l-am mai găsit la un alt autor. Deși inițial acea descriere mi s-a părut cumva nelalocul ei, parcă răpindu-mi din plăcerea descoperirii pe cont propriu, am ajuns să o consider un factor în plus în crearea unui suspans care se regăsește în fiecare povestire. De fapt, dacă ar fi să încerc să găsesc o trăsătură a tuturor povestirilor care să le lege și să dea unitate volumului, aș alege clar acest suspans atent construit. Parcă niciodată n-am putut ghici ce urmează să se întâmple, uneori am avut senzația că nici măcar nu pot lansa ipoteze, cu atât mai puțin să intuiesc care urma să fie deznodământul.

Și dacă tot am adus vorba la început despre personaje... deseori, o povestire poate doar să creeze un șablon al unei persoane pe care, dacă ai putea-o cunoaște mai în detaliu, ar putea să-ți fie dragă. Totuși, aici avem parte de două personaje recurente, dintre care preferatul meu a fost Șamanul. Întotdeauna astfel de oameni sunt înveliți într-un aer de altceva, misticismul lor, oricât de rizibil ar putea să pară, capătă altă formă atunci când lumea din jur nu se mai supune normelor. Tocmai aici e farmecul, în ideea că nu am ajuns să cunoaștem toate misterele acestei lumi, așa că misticismul încă își are locul lui. Cine știe, poate peste secole știința va ajunge din urmă intuiția și fantomele, spiritele, demonii și alte lucruri pe care acum le considerăm închipuiri vor putea fi explicat rațional unor oameni ai viitorului. Dar chiar și așa, exită un anume farmec naiv în a privi fără să înțelegi și a vedea doar magia, nu și motivele din spatele ei.

Am divagat... și de asta mi-a plăcut volumul acesta! Fiecare povestire e mai mult decât o evadare, e mai mult decât un joc cu autorul în care scopul tău e să ghicești deznodământul și scopul lui e să te pună pe o pistă falsă. Fiecare povestire te provoacă să gândești, să-ți pui rotițele în mișcare, să te întrebi „cum ar fi dacă...?”. De fapt, fiecare povestire a fost ca o readucere aminte a motivelor pentru care m-am îndrăgostit inițial de genul SF&F: pentru că dincolo de fuga de realitate, dincolo de suspans, te provoacă să-ți pui întrebări, să-ți schimbi perspectiva, să gândești altfel pentru o vreme... sau poate, pentru totdeauna.

Totuși, nu e totul lapte și miere. M-a dezamăgit puțin ultima povestire, intriga a fost parcă prea de tot, nivelul tehnologic părea parcă prea mare ca să mai permită astfel de erori de judecată parcă prea... naive? Poate și ștacheta mea a fost ridicată prea sus de restul volumului, poate cu ceva explicații suplimentare aș putea fi convinsă că n-a fost o greșeală copilărească, dar textul în sine nu m-a convins că lucrurile se puteau desfășura altfel. Totuși, deznodământul a compensat puțin, pentru că e foarte emoționant (cum îi place fetiței plângăcioase din mine) și e o „pedeapsă” pe măsura erorii, ba poate puțin prea dură, prea tristă... Oricum, indiferent ce senzație vă lasă, la final recitiți Poveste amară, de foc și pară. E absolut superbă!

De fapt, recitiți orice v-a plăcut, pentru că dacă vă plac poveștile în care lumea nu e chiar așa cum o știm noi și dacă vă place să fiți provocați să descoperiți dedesubturile acestor lumi, atunci sigur măcar una dintre povestirile din cuprinsul Hoțului de moarte o să vă depășească așteptările!

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Hoțul de moarte, le găsiți pe blogurile: Assasin CG, Cu mintea la... SF, FanSF și Nantan Lupan.
Pentru luna ianuarie, am ales să citim Colți-lungi de Alex Cuc. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

joi, 1 decembrie 2016

Recenzie: Maya (Omul-fluture #2)

Povestea:
După ce Sandra a fost arestată, unicitatea ei a ajutat-o să schimbe un prizonierat pe altul, iar acceptul ei de a deveni cobaiul unei echipe de cercetători îi oferă în plus și promisiunea că toate visele ei se vor împlini. Totuși, poliția nu a dispărut complet din viața ei, Alex devenind parte principală din echipa care o studiază pe Sandra, în timp ce Dana și Oliver se întâlnesc ocazional cu ea deoarece ei continuă să lucreze la ancheta lor despre Lucas.

Însă viața îi poartă pe toți în alte direcții. Dana este chemată înapoi la Secția Zece pentru a investiga un caz suspect în care este implicat un fost coleg. Alex este forțat de contractul său să păstreze confidențialitatea asupra unor aspecte ale experimentelor, îndepărtându-se de colegii săi. Oliver se simte abandonat de toată lumea. Iar Sandra primește tot ceea ce și-a dorit, dar lucrurile bune nu durează, mai ales că o parte din visele ei pătrund cu adevărat în realitate.

Între timp, și Antonia Spaletti încearcă să-și găsească un loc pe străzi, dar se trezește alături de Randall, copilul autist care pare a ști mai multe lucruri decât trebuie. Și Kwanza, un personaj nou, vine să ne demonstreze că supriza de la începutul primului volum a fost doar începutul dintr-un lung șir.

Părerea mea:
Întotdeauna la finalul unei cărți bune, îți vei dori o continuare. Nu neapărat pentru că ar mai fi ceva de spus, nu pentru că finalul a fost prea deschis, personajele secundare prea neglijate sau povestea prea scurtă. O carte bună e exact așa cum trebuie... dar tot ai mai vrea să petreci câteva ore în lumea pe care ai ajuns s-o îndrăgești, în universul în care ai vrea să te muți mâine, dacă s-ar putea.

Totuși, deși mi-am dorit o continuare imediat după ce am terminat de citit Omul-fluture, reacția mea sinceră atunci când am aflat că va apărea Maya a fost să mă întreb de ce? Finalul primului volum mi se păruse suficient de... final, răspunsese la suficiente întrebări cât să-mi dea sentimentul de încheiere și lăsase suficiente lucruri nespuse cât să rămână interesant, cel puțin pentru mine. Am observat că îmi plac finalurile mai deschise, nu vreau întotdeauna răspuns la absolut tot, așa că m-am temut că o continuare va veni să răspundă unor întrebări cărora deja le găsisem un răspuns propriu.

Din fericire, am aflat de ce? citind cartea și e exact răspunsul pe care l-ar da un cititor îndrăgostit de un roman: pentru că universul din această serie e prea bogat și prea cuprinzător ca să fie explorat într-un singur volum. Spre deosebire de primul volum, această explorare se petrece mai subtil, accentul tinde să cadă pe personaje, însă în fundal se întâmplă lucruri incredibile care, puse cap la cap destramă și reconstruiesc impresiile despre granița dintre real și virtual.

Apropo de personaje, poveștile lor personale pe care eu le-am crezut încheiate nici măcar nu începuseră. Sandra, cu care empatizasem într-un mod ciudat în primul volum face un pact cu diavolul care m-a făcut să-mi pară și mai rău de ea, pentru că sunt convinsă că sub toate straturile de frustrare, chiar e un om bun. Însă marile vedete ale volumului au fost, din punctul meu de vedere, Oliver și Dana. Dacă în primul volum, ea mă irita și el mi se părea simpatic, am reușit să-mi schimb complet părerea despre amândoi... pentru că acum ea mi-e simpatică, în timp ce pe el am ajuns să-l antipatizez. Și o mențiune onorabilă merită și Kwanza, care e un personaj foarte ingenios creat, iar descoperirile sale din finalul volumului, care îl implică și pe Randall (e așa greu să nu dai spoilere, acțiunea e prea faină ca să nu vrei s-o discuți cu toată lumea!!) sunt nu doar suprinzătoare, dar și fascinante!

Mai mult, mi s-a părut excelent modul în care ideea de om-fluture e doar sugerată în primul volum și explorată pe îndelete în al doilea, în timp ce ideea de „maya” e doar sugerată în acest volum, cu promisiunea unor explicații în ultimul roman al trilogiei. În plus, am descoperit și o inadvertență din Omul-fluture la care nu mă gândisem și care acum și-a găsit motivația, care o să vă lase cel puțin la fel de impresionați ca deznodământul primului volum.

Așadar, dacă nu v-ați apucat de această serie încă, e momentul, pentru că deși volumul al treilea va apărea anul viitor, e genul de serie care cere o pauză între volume, pentru că merită să încerci să-ți creezi propriile ipoteze... pentru ca apoi Lucian și Teodora să ți le spulbere. Și cum eu nu mă pot abține să nu citesc volum după volum dacă le am în casă, pauza impusă de distanța dintre apariții e exact ce aveam nevoie. Așa că iarna asta evadați din realitatea noastră în realitatea virtuală a celor doi autori, e cea mai bună destinație de vacanță pentru cei care au poftă de o aventură... ca la carte!

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Nu mai sunt un n00b

...sau cel puțin asta îmi place să cred.

Acum 5 ani participam pentru prima dată la un târg de carte. Plănuisem ieșirea cu niște colege de liceu, așa că mama m-a înarmat cu 100 de lei și cu sfatul de a nu-i cheltui pe toți. I-am cheltuit pe toți la primul stand. La Nemira, mai exact, unde mi-am luat niște cărți despre care nu știam mai nimic de dinainte, dar descrierile sunau bine... în final au fost foarte bune, dar problema a fost că mi-am petrecut restul orelor la târg descoperind edituri despre care habar n-aveam că există și cărți pe care le-aș fi preferat, poate, celor deja cumpărate. Nici măcar n-am văzut tot târgul, doar parterul, după care am plecat să mâncăm. Inutil să spun că nici măcar nu știam ce-i aia o lansare de carte, nu participasem vreodată la vreuna, nu știam că se țin în târg. Știu că am fost la Gaudeamus după școală, deci probabil într-o joi, așa că nici nu cred că am trecut pe lângă vreuna... sau nu i-am dat noi atenție.

Anul acesta, în loc de câteva ore, am mers miercuri în recunoaștere, ca să mă reobișnuiesc cu geografia locului, vineri seara târziu, ca să mă plimb puțin cu mama și să pot să respir printre standuri, sâmbătă toată ziua, ca să pot ajunge la cât mai multe lansări și să revăd oameni dragi și duminică vreo jumătate de zi, tot pentru lansări, dar și pentru ultima rundă de cumpărături pentru Crăciun.


Anul acesta, în loc de 3 cărți cumpărate din impuls, am venit acasă cu aproape 20 (bine, am avut și alt buget, comparativ cu acum 5 ani), toate semnate de autori români și când zic semnate, vreau să spun literalmente, pentru că am luat autografe pe toate. Motivul pentru care toate sunt cărți românești e destul de simplu: de asta merg la târg, acesta mi se pare că e scopul lui, cel puțin pentru mine. Practic, ceea ce face Gaudeamusul e să strângă la un loc o grămadă impresionantă de autori români, care vin să-și lanseze cărțile.

Colecții noi, titluri noi, debuturi, majoritatea se lansează aici. Și ce poate fi mai fain decât să iei cartea caldă, semnată de un proaspăt autor care nu e încă sigur ce ar trebui să scrie în dedicație sau, dimpotrivă, autori căliți, care totuși fac fiecare autograf să însemne ceva. Sau semnată de o persoană pe care o cunoști de atât de mult timp încât îți scrie pur și simplu o urare ca unui prieten.

Nu înseamnă că traducerile sunt mai prejos, că îmi plac mai puțin pentru că nu-i cunosc pe autori, că au o valoare sentimentală mai mică pentru că nu știu nici măcar cum arată persoana care a scris cartea. O dată ce deschid un roman, nu mai contează cine l-a scris, ci contează doar ce se găsește înăuntru. Dar traducerile le pot cumpăra oricând online sau offline, vânând mai degrabă reducerile decât urmărind lansările, pentru că momentul achiziției nu schimbă absolut nimic.

În schimb, momentul în care primești un zâmbet alături de autograf, momentul când autorul îți știe deja numele, știe cine ești și ce faci, cel puțin în lumea asta a SF&F-ului, momentul în care citești dedicația și zâmbești și tu... Astea valorează mai mult decât orice altă experiență pe care ai putea-o avea la un târg de carte.

Așa că, 5 ani mai târziu, am înțeles că Gaudeamusul nu e o piață unde vii să cumperi cărți verificând înainte prospețimea și prețul legumelor volumelor, ci, la fel ca fiecare lucru pe care ajungi să-l iubești, e despre oameni, despre legăturile care se nasc și care se întrețin și pentru asta mi-aș dori să văd încă și mai mulți oameni în târg, înghesuindu-se printre standuri și blocând drumurile ca să aibă ocazia să schimbe câteva cuvinte cu aceia care ne ajută să visăm o lume diferită de ceea ce vedem în jurul nostru. Și peste 5 ani, sper să înțeleg de 5 ori mai multe lucruri despre aceste zile în care Romexpo devine un punct de întâlnire al celor care iubesc cărțile.

vineri, 18 noiembrie 2016

Film: Arrival (Primul contact)


Am citit acum mai bine de doi ani povestirea care a stat la baza filmului Arrival („Povestea vieții tale”) și m-a impresionat mult pentru că vorbea despre conexiunea strânsă dintre limbaj și gândire, dar și pentru că autorul reușise să-și imagineze un mod de gândire complet diferit față de cel uman, cu ramificații incredibile în cultura extratereștrilor cu care Pământul ia contact.

Pentru că da, e un film cu extratereștii. E un film în care ei vin și noi n-avem nici cea mai vagă idee ce caută aici. E un film pe care l-am așteptat cu nerăbdare, dar și cu teamă, pentru că era foarte ușor să transforme o poveste profundă despre viața unui om în povestea superficială a începutului unei invazii extraterestre.

Adică uitați-vă numai la trailer. Cumva, nu cred că-i face cinste filmului, pentru că, deși reușește să nu strice în niciun fel suspansul poveștii, nici nu prea setează așteptările corecte. Pentru că nu e un film cu acțiune și puf-puf sau un film despre extratereștrii și ce mari și răi/buni sunt ei. Nu e nici măcar un film despre omenire și modul ei de a trata ceea ce nu înțelege și o sperie (deși sunt și niște critici destul de nevoalate în direcția asta). E un film despre un om, unul singur, dar și un film despre limbaj, despre puterea cuvintelor și despre cum ceea ce spui trădează ceea ce ești.


Văzând trailerul iar și iar (pentru că așa fac eu când sunt entuziasmată, ascult/vizionez chestii în bulă, până le învăț pe dinafară), a fost o frază care m-a convins că s-ar putea ca filmul să fie bun: "We need to make sure that they understand the difference between a weapon and a tool. Language is messy and sometimes one can be both." Și chiar a fost un film bun. De fapt, a fost un film superb, probabil filmul meu preferat de anul acesta (deși mi-a plăcut și „Marțianul”).

E drept, începutul poate părea puțin cam lent, dar mi-a plăcut pentru că această prelungire a avut rolul de a seta atmosfera de teamă de neunoscut de care filmul avea nevoie, a construit o tensiune pe care, mai apoi, Louise (Amy Adams) a demonstrat-o jucând rolul primului contact din punctul de vedere al unei persoane pentru care ideea de viață extraterestră nu e ceva cu care se confruntă foarte des. Mi-a plăcut mult antiteza dintre ea și Ian, omul de știință jucat de Jeremy Renner, care era entuziasmat și privea totul cu acea uimire („sense of wonder”) pe care o simt și eu cu fiecare carte/film SF bun.

Ceea ce m-a dezamăgit, ca de fiecare dată, a fost exactitatea aproape chirurgicală cu care ni s-a prezentat reacția omenirii. Secretomanie, frică, recurgerea la violență, paranoia... Poate e și vina mea, pentru că despre umanitate, ca întreg, am o părere destul de proastă așa că orice „dovadă” în acest sens îmi confirmă teoriile, dar deși era vorba de o poveste inventată, tot am avut o strângere de inimă văzând cât de greșit putem să reacționăm din cauza ignoranței noastre monumentale.

Noroc cu Louise, acel singur om despre care e, de fapt, această poveste. Ea demonstrează cumva faptul că omenirea, ca întreg, e o mare masă de animale dominate de instincte, în timp ce un singur om e o ființă rațională. Ea reușește să nu se lase purtată de valul de frică și înțelege că dincolo de cuvinte se pot ascunde, deseori, interpretări greșite și că singura metodă de a înțelege ceva cu adevărat e să continui dialogul până când ești sigur că ambele pări au înțeles corect mesajul celeilalte.

Ah, și efectele speciale sunt superbe! Mai ales la final, când toate cele 12 nave extraterestre decolează (nu vă spun de ce)... am rămas pur și simplu fără cuvinte. Mergeți să vedeți filmul, merită să vedeți această poveste pentru că reușește ceea ce multe filme nu prea mai fac: să te pună pe gânduri.


Și, ca un post-credit scene dintr-un film Marvel, am fost și la Doctor Strange recent. E flashy, efectele speciale sunt bine făcute (deși au fost vreo două secvențe în are mi s-a părut că oamenii care le-au creat fumaseră ceva interesant), e un carusel care îți amintește de Inception, dar crește miza cu niște scene de luptă care merită văzute în 3D. Cumberbatch reușește să fie un Dr. House impresionant, cu tot cu aroganța specifică și îi iese bine, diferit de Sherlock. Dar cam asta e tot filmul, efecte speciale și comic relief. E un film bun la categoria „eye candy”, dar cel mai memorabil lucru din cele două ore e o poantă faină cu „shambala”. Nici măcar nu mi s-a părut că văd o evoluție a personajului central, dar e un film ok de văzut într-o zi când nu e nimic mai bun la cinema (cum ar fi Arrival, mergeți la Arrival, people!)

duminică, 13 noiembrie 2016

Book Bloggers of Bucharest (B3 - Be free!)

Am făcut un grup pe facebook.


Nu prea știam cum să încep articolul și n-am vrut s-o dau pe după vișin, așa că am zis-o direct. Am făcut un grup de facebook. Îi zice Book Bloggers of Bucharest. Pe scurt BBB. Adică B3 - Be free! Da, știu, am gândit-o prea mult, la fel ca atunci când am făcut și vreo 10 versiuni din cartea care e logo-ul grupului, toate aproape identice, dar nu chiar, după care am bătut la cap o grămadă de oameni să aleagă varianta care le place.

Bun, și ce mare lucru? E doar un grup de facebook, poate oricine să facă unul. Sau zece. Și eu zic tot așa, doar că grupul ăsta e al meu și e cel mai cel. Glumesc. Ideea e că m-am apucat de scris despre cărți pentru că în jurul meu nu prea aveam cu cine vorbi despre cărțile faine pe care le-am citit. Acum aș vrea să am cu cine să vorbesc și despre blogăreala de carte, aș vrea să cunosc oameni care fac asta de plăcere, aș vrea să ne întâlnim și să ne cunoaștem și să formăm o comunitate.

De ce doar bloggeri din București? Că e primul oraș cu B la care m-am gândit. Glumesc. (Se simte că sunt mai emoționată decât ar trebui fiindcă fac glume proaste și apoi anunț că glumesc, nu?) Pentru că de acolo sunt eu și are sens să vreau să ies în oraș chiar în orașul în care sunt, nu? Bineînțeles că orice blogger de carte e binevenit în grup, dar cum ideea e să ne vedem și în viața reală, am vrut să fie clar cui îi e adresat grupul.

Așadar, dacă ești blogger, scrii despre cărți, vrei să cunoști alți bloggeri și ești în/din București (sau nu), dă un join. Și dacă mai ști și alți bloggeri faini, zi-le de grup. Hai să stăm de vorbă și hai să ne strângem într-o cafenea la începutul lui decembrie ca să vorbim despre cât de greu e să-ți faci un buget pentru un târg de carte (că tot vine Gaudeamusul), buget pe care oricum nu-l respecți și despre de ce ne place să scriem recenzii și despre cum e să organizezi un concurs și despre parteneriate cu edituri și despre cărți și blogging în general.

Am făcut un grup de facebook pentru bloggerii de carte. Și te provoc să ieși din casă și să te întâlnești cu noi. Tu accepți provocarea Be free?

marți, 1 noiembrie 2016

Despre cărți: pentru cine? pentru ce?

Am participat sâmbăta aceasta la RomCon (convenția națională a iubitorilor de SF&F), unde am și moderat un panel cu și despre bloggeri. S-a vorbit mult la RomCon, mai ales în afara programului, dar și în cadrul lui. Numai noi, bloggerii, am reușit să vorbim o oră, pe care a filmat-o prietenul meu integral și pe care o s-o pun online zilele astea. Între timp, ne-a filmat și Daniel Timariu, rezultatul îl puteți vedea mai jos:



Pe scurt, în ora aceea am încercat să vorbim despre noi și rolul pe care ar trebui să-l aibă un blogger în general, dar și despre cum am putea face noi ceva pentru piața de carte a autorilor români. A existat și un moment tensionat (penibil, aș zice eu cu avântul tinereții care aruncă sentințe), în care am fost întrebați dacă ni se pare că avem competența necesară să scriem despre cărți, ținând cont de faptul că nu suntem critici și unii dintre noi nici măcar nu citim critică literară înainte să ne scriem părerea. Am zis că momentul a fost penibil pentru că noi tocmai terminaserăm de discutat despre rolul nostru, căzând de acord că suntem simpli cititori care își spun părerea online, încercând mereu să fim sinceri, dar fiind și extrem de subiectivi. Și suntem subiectivi tocmai pentru că nu suntem critici, ci folosim un barometru simplu atunci când judecăm o carte: mi-a plăcut sau nu și de ce. Deci, cumva, noi tocmai răspunseserăm la întrebare înainte să fie pusă.

Oricum, am depășit momentul fără victime, sper eu, și am încercat să discutăm despre autorii români și ce facem sau am putea face noi pentru ei. Discuția e amplă și poate a fost și nepotrivit cadrul, pentru că eu zic că trebuia să fie mai puțin un panel în care responsabilitatea cade pe celebrul „cineva” care „ar trebui să” și că o astfel de discuție trebuia purtată cu pixuri în mâini și hârtii pline de planuri, într-un context în care fiecare să zică „da, voi face eu asta”.

Ceea ce nu înseamnă că am vorbit degeaba, niște idei au fost sădite, niște planuri încep să se contureze, niște oameni începem să ne dorim să punem umărul la treabă, declarându-ne între noi ca fiind acei „cineva”. Rămâne de văzut ce o să iasă din asta. Nu vreau să fiu criptică, doar că nu vreau să zic hop până nu sărim gardul. Nici nu vreau să creez așteptări, e vorba doar de niște bloggeri care vrem să încercăm să facem ceea am făcut și până acum, dar într-un mod mai organizat, ca să nu părem doar părerologi, ci să devenim un grup solid și stabil de promotori. Repet, rămâne de văzut ce o să iasă.


De la stânga la dreapta, alături de mine au fost: Florin Stanciu (Golem XIV), Silvia Penciulică (Cu mintea la... SF),
Liviu Szoke (Fan SF), Siviu Mihai Gheorghe (Assassin CG), Ileana Andreea Drop (Nantan Lupan),
Lucian Dragoș Bogdan (Lucian Bogdan)

Revenind însă la întrebările din titlul articolului, pe tot parcursul zilei petrecute la RomCon, m-am întrebat ce scop are. Anul trecut a rămas un mare semn de întrebare legat de organizarea lui anul acesta, iar anul acesta posibilitatea să nu se țină a tot crescut până acum aproximativ o lună, când ni s-au infirmat temerile și ni s-a zis că da, se va ține la final de octombrie la Universitatea de Arhitectură. A urmat, firesc, etapa conceperii orarului, pentru că principalul motiv pentru care vine lumea sunt evenimentele care au loc: lansări de carte, sesiuni de autografe și discuțiile pe teme diverse.

Rezultatul? Orarul de pe site era complet diferit de cel printat (pe site era ultima versiune, printată era prima, cea care a avut rol de schiță pe baza căreia să se creeze un orar adevărat). Desigur, cel folosit în organizare a fost cel printat. De asemenea, pentru că niciun orar nu cuprindea referințe la locul unde se vor ține discuțiile, dezbaterile, etc, deși existau două săli (din câte mi s-a spus, pentru că personal, n-am descoperit sau căutat celaltă sală), a fost folosită numai una. În plus, deși existau doar două săli, erau și 4 evenimente puse în program simultan, toate trebuind în final să împartă același spațiu. Din fericire, asta a însemnat și o mai mare flexibilitate a orarului, ceea ce a permis să nu se observe faptul că anumite paneluri cuprindeau oameni care nici măcar nu știau că trebuie să fie acolo, pentru că au fost trecuți în orar cu japca. Și a însemnat și faptul că deși panelul bloggerilor trebuia inițial să dureze o oră, a fost redus la jumătate de oră, pentru ca apoi să se poată întinde nestingherit ora inițială. Deci tot răul a fost spre bine.

Alt bine pe care l-a făcut RomCon-ul a fost să aducă la un loc masa critică a fandomului de SF&F. Ceea ce nu înseamnă o mare de oameni, ci un grup bine sudat de autori de SF&F, cu mici sateliți ocazionali în jurul lor, cum sunt eu, spre exemplu. Aproape an de an, toți oamenii ăștia se strâng la un loc la RomCon. Da, mai vin și la Final Frontier și la Gaudeamus, uneori și pe la Bookfest, dar nu toți și nu așa grupat. RomCon-ul e evenimentul lor, al celor care produc SF-ul și F-ul românesc sub toate formele lui: romane, povestiri, antologii, reviste online, evenimente, premii, cenacluri, cursuri pentru (viitori) debutanți. Aproape 100% din ceea înseamnă producător este an de an la un loc.

Și cumva, senzația mea, ca participant, e că „detaliul” ăsta le/ne scapă. Cumva, deși an de an participă aproape în totalitate aceiași oameni, e parcă în continuare neclar petru cine se organizează această convenție. Tocmai de aceea, orarul mi se pare an de an mai nepotrivit, cuprinzând momente în care se citesc de pe foaie articole tematice (pe bune? Ce, noi nu știm să citim?), se organizează lansări de carte și târg cu vânzare, deși dacă nu e vorba de noutăți, cam toată lumea aer deja cărțile acasă. Și fiecare om care vine și spune că nu e ok ce se întâmplă generează un val de controverse pentru că nimeni nu ascultă ce are de spus, ci o ia personal și se supără.

Să nu se înțeleagă că arunc cu noroi sau arăt cu degetul oamenii care au organizat RomCon-ul sau pe invitați, participanți etc. Nu e vorba despre asta. Nu spun că e de vină echipa de anul acesta, că anul trecut a fost strălucit, că e vina lui X, Y sau Z. În primul rând, nu cred că are sens să căutăm vinovați, ci soluții. Și chiar dacă ne încăpățânăm să arătăm cu degetul, nu e vina organizatorilor. Ei sunt pur și simplu rotițe într-un angrenaj mai mare, rotițe care au fost obișnuite cu un mod de operare și l-au urmat cât au putut de bine. Nu e sub nicio formă vina lor, e vina unei atitudini generalizate pe care o propagăm cu toții și care nu duce nicăieri.

De fapt, senzația mea e că RomCon-ul e organizat pentru cititori. Nu pentru scriitori, editori, echipe redacționale, ci pentru omuleții pe care nu-i cunosc dinainte toți participanții și care trebuie convinși să citească autori români de SF&F. Doar că omuleții aceia nu au venit și nu vor veni niciodată la RomCon și dacă vor veni se vor plictisi îngrozitor și nu vor mai fi văzuți niciodată. Dacă aș întâlni mâine un tânăr pasionat de SF care citește doar autori străini, ca să-l conving să încerce și români i-aș recomanda titluri și l-aș invita la lansări, dar nu i-aș sugera să calce pe la RomCon pentru că părerea mea este că văzând o adunare de oameni care fie se felicită reciproc, fie se întreabă cu toții ce „ar trebui făcut” de o forță exterioară, tânărul ipotetic (sau bătrânul, nu vârsta contează) nu ar mai fi interesat de lumea asta.

Bun, și atunci eu ce naiba am căutat acolo? vă întrebați voi acum. Eu am participat și voi mai participa ca să studiez mașina din interior. Fac asta subconștient de trei ani, conștient de unul. Mă interesează 1% din ce se discută oficial, dar absolut tot ce se discută în public, în pauze, la masă, la cafea, toate criticile și problemele, dar și părțile bune. Mă interesează tot procesul, de la creația unei povești până la momentul vânzării, când ea ajunge la cititori. Studiez terenul pentru că vreau să-l înțeleg, vreau să-i văd bubele și piesele lipsă și locurile unde scârțâie. Și vreau să fac ceva. Nu vreau să salvez lumea SF-ului. Adică vreau, dar nu pot. Dar vreau să fac ceva, să îmbunătățesc un pic mecanismul ăsta bătrân. Și vreau ca la final, să nu mai aud niciun „să se facă” ci un ”facem noi!” colectiv.

În plus, nici nu vreau să arunc cu pietre, să mă bat eu în piept și să închei articolul. Vin dintr-o familie de ingineri, mai am puțin și voi devenit unul, iar primul lucru pe care l-am învățat de la tata a fost că oricine poate să critice, dar că dacă nu vii și cu o soluție, atunci vorbești degeaba și irosești timpul tuturor. Așa că, pentru a nu vă irosi timpul, vin și spun că părerea mea e că RomCon-ul e bun. E necesar. Face ceea ce niciun alt eveniment nu face: aduce producătorii de SF&F la un loc. Aduce la un loc marea majoitatea a oamenilor care ar putea face ceva.

Așa că hai să încetăm să ne mai mințim. RomCon-ul nu e pentru cititori. O fi fost în trecut, dar nu mai e. Întrebați editurile prezente câte cărți au vândut la RomCon. Rugați-i să compare asta cu Gaudeamus. Sau nu, cu Final Frontier, ca să nu ziceți că Gaudeamusul e prea mare ca să suporte comparație. Teoretic, și Final Frontier și RomCon sunt două convenții ale fanilor de SF&F. Comparați-le doar ca volum de vânzări. Vă garantez că rezultatele o să fie mai slabe la RomCon, din simplul motiv că au fost mai puțini oameni ca la FF, iar dintre cei care au venit, totuși, weekend-ul acesta, cei care chiar au cumpărat cărți au luat cel mult noutățile, pe care oricum le vor găsi peste câteva săptămâni la Gaudeamus.

Așa că hai să lăsăm cărțile acasă. Hai să lăsăm și articolele pe care le citim cu voce tare tot acasă. Și lecturile de cenaclu și momentele de „divertisment” și programele pentru copii (serios? Câți copii au fost la RomCon?). Hai să transformăm convenția iubitorilor de SF&F în convenția producătorilor de SF&F. Dați-i alt nume dacă trebuie (nu trebuie), dar încetați s-o comparați cu ComicCon-ul sau cu EuroCon-ul sau cu orice alt eveniment pentru fani. Nu e așa ceva și nici n-o să devină, nu așa cum e gândit acum.

Bun, și ce punem în loc? Mese rotunde. Multe mese rotunde la care autorii să discute cu editorii și cu redactorii de reviste și cu bloggerii și cu criticii și toată lumea să vorbească cu toată lumea. Hai să nu mai așteptăm până seara, când se iese la bere ca să vorbim înte noi despre ce nu merge și ce putem schimba. Hai să ținem RomCon-ul într-o sală mare în care să vorbim frumos, organizat, fără ceartă, ură și orgolii despre cum scoatem mașina asta a SF-ului românesc din revizie și o punem iar pe stradă. Hai să nu mai vorbim despre postumanism, ci despre prezent, despre ce se poate face aici, acum. Hai să găsim problemele. Și hai să le rezolvăm naibii, pentru că altfel, o să vedem cum an de an apar tot mai mulți autori de SF români care fie se alătură fandomului ăstuia stagnant și ajung să lanseze și ei cărți unui pubic format numai din scriitori, fie pur și simplu aleg alte căi, iar restul rămân blocați în același punct fix care ar putea răsturna Universul.

Dacă nu se poate, atunci ne vedem la anul la RomCon-ul din Brașov, unde o să citim articole de pe foi și o să avem program de joacă pentru copiii care n-au venit, pentru că RomCon-ul nu e pentru ei.

vineri, 28 octombrie 2016

Evenimente: în culisele unei lansări de carte

Ieri seara a avut loc lansarea volumelor O hucă în minunatul Inand de Michael Haulică și 3.1, un volum de trei povestiri semnate de Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Dănuț Ungureanu. Pentru că lansarea era la Brașov și eu nu, am avut ocazia să merg alături de organizatori cu mașina, așa că am putut vedea cum arată o lansare din spatele cortinei și, ca bonus, am aflat și o grămadă de chestii faine în exclusivitate (și m-am simțit super-importantă, desigur, însă excesul meu de aroganță s-a diminuat repede când am scris astăzi niște desrieri scurte pentru niște bloggeri excepționali, pe care îi admir enorm. Și apropo de bloggeri, mâine voi fi moderatorul unui panel despre bloggeri în cadrul RomCon-ului. Mai multe detalii aici).


În primul rând, deși evenimentul începea la ora 17, ne-am adunat cu toții în jurul orei 8, cu cărțile, un roll-up și o măsuță (pentru orice eventualitate) în portbagaj. Ne-am împotmolit imediat în traficul bucureștean, dar o dată ce am ieșit din oraș, a fost mai bine. Bineînțeles, pentru că nu era vorba de o vacanță, tot drumul s-au discutat viitoarele titluri și planuri de lansări pentru următoarea perioadă și, desigur, câteva detalii despre cel mai recent scandal din paharul cu apă al fandomului românesc. Pe scurt, în cadrul podcastului ICR de săptămâna asta, Dorin Lazăr și Ovidiu Eftimie l-au avut invitat pe Alex Lamba și au vorbit timp de aproape două ore despre cum merg lucrurile în SF-ul românesc. S-au spus multe adevăruri, s-au atins câteva subiecte spinoase, dar spre final, Eftimie și-a spus, pe șleau, părerea despre Florin Pîtea.

Pentru cei care l-au mai ascultat pe Eftimie, momentul nu era nici pe departe ieșit din comun și era în mod clar mult mai puțin important comparativ cu discuțiile serioase de dinainte. Totuși, pentru cineva care îl aude vorbind pentru prima dată, afirmațiile lui de la final pot părea exagerate. Și faptul că el urmează să debuteze (cu romanul „Arhanghelul Raul”, publicat de editura Nemira) și, deci, se află la începutul carierei de scriitor ar trebui, aparent, să-l transforme peste noapte dintr-un om foarte franc într-o persoană umilă, care să aibă grijă să nu rănească orgolii. Personal, abia aștept momentul lui de lectură de mâine de la RomCon, sunt curioasă să văd care va fi atmosfera.

După ce s-a pus țara lansarea la cale, ne-am dus la cafeneaua Hof, Sorin a început să aranjeze standul de carte, Bogdan, Mike și Flavius au schițat discuția pe care o vor purta în timpul lansării, iar eu mi-am făcut de lucru pozând cărțile și obținând primul autograf al serii. După ce s-a făcut ora stabilită și oamenii au început să se adune, pentru că a fost o întâlnire mai intimă, planul inițial a fost abandonat și au început să ne vorbească despre posibilitățile de deschidere a autorilor români de SF&F spre piața de carte străină.

Mai exact, am aflat câteva povești despre cum a decurs vizita unui grup de autori români la Beijing, la un târg de carte. Se pare că nu numai că au descoperit că există un interes neașteptat pentru cărțile românești, ci și faptul că există un curs de Limba română la facultatea asiatică, ceea ce a însemnat că un profesor și studenții lui au fost direct interesați de exemplarele în română. Totuși, pentru că lucrurile nu stau la fel și în alte părți ale lumii, am aflat despre un catalog în limba engleză care cuprinde autori români de SF&F, dar și de Mystery&Thriller. Catalogul cuprinde detalii despre autori și mostre din textele lor, totul gândit pentru a trezi interesul editorilor și agenților străini, cărora le-a fost oferit în cadrul târgului de la Frankfurt.


După ce Bogdan, Mike și Flavius ne-au explicat mai pe înțelesul nostru cum funcționează achiziția de titluri străine, despre editorii supra-aglomerați care au maximum un minut de răsfoit fiecare carte care le e prezentată, despre preferințele lor și modul lor de lucru, am trecut și la lansarea propriu zisă. După ce Mike ne-a mărturisit că și-a programat lansarea tocmai pentru că Flavius era în țară și își dorise să fie prezentat de el, am înțeles și de ce avusese această dorință. Flavius a vorbit minute bune despre el, cu tot cu citate și pasaje din cărți, povestindu-ne cum a descoperit cele trei niveluri ale textelor lui Mike: învelișul de cuvinte, miezul care sunt poveștile în sine și nucleul alătuit din teme, cele trei influențându-se atât de mult încât descoperirea unui înțeles din nucleu se poate propaga ca un cutremur prin toate straturile. Bineînțeles că el a zis-o mult mai frumos, și jur că s-a făcut o liniște profundă cât timp vorbea, ne uitam toți la el ca la preot (un rol potrivit, având în vedere ce barbă și-a lăsat). Oricum, părerea mea e că a surprins foarte bine ceea ce trăiești citind ceva semnat de Michael Haulică, ceva ce nu poate fi în totalitate pus în cuvinte, dar poate fi împărtășit între toți cititorii săi.

La final, am mai petrecut câteva minute discutând și cu Dorin despre podcastul său și despre situația SF-ului în România... nu s-a găsit vreo soluție miraculoasă încă, dar am putut cădea de acord că dacă s-ar vorbi mai mult despre toate problemele, de la lanțurile de librării care au monopol asupra vânzărilor de cărți și care cer 50% comision (de asta un e-book costă cât o carte în format fizic, apropo) și până la modul cum cititorii află despre autorii români și evenimentele lor, toate sunt probleme care ar trebui discutate deschis, fără teamă sau orgolii... rămâne de văzut ce se va întâmpla mai departe, mai ales weekend-ul acesta, la RomCon, unde ar fi ocazia perfectă de a ne mobiliza să devenim mai vocali.

Noi, bloggerii, o să începem sâmbătă, la 19:00, când vom încerca să ne dăm seama împreună ce rol ar trebui să aibă blogosfera de carte în promovarea genului și a autorilor săi și, sperăm noi, vom mai discuta despre câteva lucruri interesante. Și, cu puțin noroc, n-o să-mi tremure nici vocea, nici mâinile de emoție, yaaay!

luni, 24 octombrie 2016

Jurnal de călătorie

De când a început luna octombrie, m-am tot simțit prinsă într-o rutină extenuantă. Am avut nenumărate seri în care am picat lată pe canapea şi am rămas cu ochii în telefon pănă când m-a învins somnul. În plus, activitățile de voluntariat la care particip la fiecare început de an universitar au cam devenit și ele parte din rutină și în loc să mă scoată din starea proastă, m-au adâncit mai tare în ea, contribuind la starea generală de oboseală.

Tocmai de aceea, weekend-ul trecut am decis să sparg rutina, să alung oboseala şi negativismul şi să-mi iau lumea în cap. Am început încă de joi seara, când mi-am făcut încălzirea participând la un eveniment Nemira, dedicat romanului Şaman de Kim Stanley Robinson. Despre carte ne-au vorbit Florin Stanciu, Silvia Penciulică şi Vlad Bogos, fiecare împărtăşind cu noi impresiile sale de lectură. A fost fascinant să ascult un genetician spunându-ne mai multe pe partea științifică a romanului despre Epoca de gheață, dar și discuțiile despre simbolismul cărții mi-au plăcut. Sper ca următoarea astfel de întâlnire să strângă mai mulți oameni interesați, pentru că e fain să stai să-i asculți pe alții vorbind despre o carte pe care n-ai citit-o, e ca o recomandare de lectură mai nonconformistă... și pe mine m-au convins să citesc cartea, deși aveam destule rețineri cu privire la autor, după ce am citit Marte Roșu și nu am fost mai deloc impresionată.


De ziua de vineri am ales sa profit odihnindu-mă în sfârşit cele 8 ore pe noapte care ni se recomandă prin media, aşa că am plecat plină de energie spre Braşov, ca să particip la Cenaclubul Tiuk!, unde Flavius Ardelean şi-a lansat noul roman, Noumenoir, dar și romanul Miasma. Cum Flavius e plecat din țară de ceva timp, n-am putut rata ocazia de a-l auzi citind live, și eu zic că a meritat mai ales pentru lectura din romanul nou, care e, desigur, mindfuck. În plus, am aflat și câteva dintre planurile pentru viitoarele cărți care vor apărea după Bășica Lumii și a ne'Lumii, programată să fie lansată anul viitor.


Și pentru că partea legată de literatură se încheie și începe partea legată de călătorie, profit de pauza dintre cele două ca să vă lansez o întrebare: de ce (nu) participați la lansări de cărți? Ce așteptați de la ele, ce așteptați de la autor? Ce ați vrea să facă sau să fie sau ce vă face să ieșiți din casă sau, dimpotrivă, să rămâneți acasă? Ce înseamnă, pentru voi, o lansare, cum ați vrea voi să fie?

Mai departe, am dat Brașovul pe Râșnov și am petrecut weekend-ul aniversând ziua unor prieteni și încercând să vizităm împrejurimile. Zic încercând pentru că după ce sub 500 de metri amărâți de urcare pe munte ne-au demonstrat că scările rulante de la metrou omoară și ultima brumă de condiție fizică, am descoperit că în peștera Valea Cetății avea loc un concert și că nu se putea vizita. Și cum aveam program înapoi la cabană, am decis s-o lăsăm pe duminică, și bine am făcut, pentru că a doua oară am prins un grup mic și deloc gălăgios.

Peștera în sine e impresionantă prin mărime, are o cavernă centrală superbă, plină de formațiuni faine pe tavan, pe pereți și pe mare parte din podea. Totuși, n-am putut să nu remarc modul cum omul și-a lăsat amprenta, cum traversele făcute pentru ca oamenii să nu alunece au înlocuit formațiunile vechi de secole, cum excavarea intrării pentru ușurarea accesului a lăsat urme pe pereții peșterii... Pe de-o parte, mă bucur că publicul larg are acces la asemenea frumuseți, pe de alta, parcă prefer ca lucrurile să fie lăsate așa cum sunt și doar cei destul de pasionați cât se se târască pe burtă să poată să se bucure de sculpturile naturii.

Însă sculpturile oamenilor m-au binedispus atunci când, fiind în Râșnov, am vizitat deja celebrul Dino Parc și m-am distrat ca un preșcolar, prefăcându-mă că fug de dinozauri de dragul unei poze, încercând să le imit fețele sau boxând cu aerul din fața lor. Dacă aveți drum prin Râșnov, dați o fugă până acolo, e extrem de amuzant, mai ales duminica, atunci când sunt mai puține grupuri de copii, și deci e mai liniște.

Per total, a fost un sfârșit de săptămână perfect pentru reîncărcarea bateriilor și, acum că orarul meu de la facultate e mai clar și pot începe să construiesc restul lucrurilor în jurul lui, s-ar putea ca oboseala să fie doar o amintire :)

luni, 17 octombrie 2016

Recenzie: Memoriile Domnului Roșu de Celestin Cheran

Povestea:
Pentru că Memoriile Domnului Roșu este un volum de povestiri, o să vă spun câteva cuvinte doar despre textul care dă numele cărții, ca să vă faceți o idee despre genul pe care îl abordează Celestin Cheran.

Domnul Roșu este simultan o vedetă și un mister. Toată lumea vorbește despre el, însă nimeni nu-l cunoaște cu adevărat, deoarece averea lui considerabilă îi permite să trăiască izolat de restul oamenilor. De asemenea, notorietatea lui îi permită să decidă ce fel de interviuri le oferă jurnaliștilor care ar accepta orice, cu condiția să poată scrie măcar un rând despre Domnul Roșu.

Însă lipsa de informații face ca zvonurile să fie în floare, indiferent dacă sunt plauzibile sau dacă se contrazic. Unii oameni vorbesc, iar alții fac o carieră din separarea miturilor urbane de fărâmele de adevăr. Pentru astfel de persoane, un interviu ar fi o mană cerească... și totuși, ce faci când interviul nu decurge conform planului, când întrebările tale nu fac decât să te îndepărteze de adevăr? Poți trăi știind că potul cel mare ți-a alunecat printre degete?

Părerea mea:
Citind acest volum, mi-am dat seama că a trecut prea mult timp de când citeam numai romane, așa că a fost ca o reîntâlnire cu o persoană dragă. În plus, chiar genul povestirilor lui Celestin mi-a fost cumva familiar, scrierile lui sunt destul de bizare, se întâmplă undeva la marginea realității sau chiar în mijlocul crăpăturilor din real... Volumul e un fel de tur de forță, trecând de la situații cotidiene despre care nu-ți poți da seama când au deviat spre altceva la situații complet ieșite din comun încă din prima clipă. De asemenea, decorurile variază de la familiar până la exotic, la incredibil, de la mallul prin care ne plimbăm zilnic până la locul de baștină al unui trib, la tărâmuri imaginare, la Grădina Raiului pogorâtă pe Pământ.

Citind preponderent romane, tind să dau pagină după pagină, în loc să iau pauze după fiecare text, ca să-i las minții timpul necesar să-l digere, așa că prima impresie a fost una de schiță, de desen început, dar cumva neterminat. Mi-aș fi dorit nu neapărat mai mult, cât mai complex. Mi-aș fi dorit detalii acolo unde nu era cazul, personaje cu mai multe fețe acolo unde relevant era doar un aspect al personalității lor și mi-aș fi dorit finaluri mai clare acolo unde era treaba mea să umplu punctele de suspensie. Apoi, după o pauză, am recitit volumul mai rar, mai pe îndelete, savurând doar ideea poveștii, în loc să vreau să fie întinsă, riscând diluarea.

La prima lectură, am găsit tema care leagă toate textele, acele situații neobișnuite și modul cum, deși modifică realitatea oamenilor din jur, în final oamenii tot oameni sunt, au aceleași calități și aceleași defecte, sunt și buni și răi, chiar dacă sunt considerați o minune sau se nasc cu șerpi în păr. La a doua citire, am găsit diversitatea, modul în care realitatea are găuri peste tot, prin crăpăturile ei se poate evada indiferent unde te afli sau cine ești. Și acest volum scoate în evidență porți de evadare peste tot, le deschide larg și te invită prin ele. Și e plăcut să evadezi indiferent cum alegi să citești această carte.

Totuși, aș fi curioasă să citesc un roman semnat de Celestin, sunt curioasă ce-i poate mâna atunci când are mult mai mult spațiu de desfășurare, dar e limitat prin faptul că nu poate aborda atât de multe idei în atât de multe decoruri. Totuși, între timp vă recomand cu drag Memoriile Domnului Roșu. De fapt, vă recomand un experiment: căutați cartea lui prin librării sau pe la târguri de carte sau împrumutați-o de la vreun prieten. Citiți doar povestirea Un salt din zgârie-nori, care e preferata mea. N-ar trebui să dureze prea mult. Decideți apoi dacă vreți să citiți și restul sau nu :)

PS: și pentru fanii snooker-ului, trebuie să citiți „Jucătorii de snooker”, e incredibil de veridică și pur și simplu... așa cum trebuie. Mi s-a făcut dor imediat de urmărit un meci lung și intens. Povestirea asta e pur și simplu pentru noi!