Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                     
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

miercuri, 7 decembrie 2016

Blogosfera SF&F: Hoțul de moarte - Miloș Dumbraci

Întotdeauna mi s-a părut mai ușor să scriu recenzia unui roman, comparativ cu a vorbi despre un volum de povestiri. Motivul e destul de simplu: în cazul unui roman, e mai ușor să spui ce se întâmplă în cateva cuvinte și să vorbești apoi despre cum te-a impresionat povestea pe care ai citit-o. Volumele de povestiri, în schimb, sunt mai greu de rezumat (pentru că referindu-te la o singură povestire, e greu să nu dau spoilere, iar de cele mai multe ori, a le rezuma pe toate durează prea mult), personajele sunt deseori prea multe și prea schițate, atmosfera și impactul ei diferă de la povestire la povestire... Riști să te pierzi în detalii sau să fii prea vag. Totuși, în timp ce citeam Hoțul de moarte, mi s-a părut mai simplu, mi-am dat seama pe parcursul lecturii că știu ceea ce vreau să spun.

Deși fiecare povestire în parte are farmecul ei, cel mai mult mi-a plăcut faptul că întregul volum este extrem de imersiv. Fiecare povestire te aruncă pur și simplu în mijlocul unei alte lumi, cu alte reguli și e foarte ușor să lași în urmă orice fel de gând despre realitatea înconjurătoare și să te abandonezi misunii de a descoperi ce este acea nouă lume și cum funcționează ea.

Iar ideile sunt pur și simplu fascinante: un viitor în care oamenii au dispărut, lumea fiind divizată între două instanțe ale aceluiași IA (oare?)... care au secrete una față de celalată! Sau o istorie alternativă punctată de călătorii în timp care explică într-un mod original epidemiile care au afectat umanitatea de-a lungul istoriei... și nu numai umanitatea! Sau o nouă versiune a unei apocalipse zombi, unde de data asta, supraviețuitorii se află în Rusia... Și, desigur, preferata mea, un Pământ văzut ca o grădină în care niște dragoni asemănători celor din cultura chineză sunt cultivatorii, iar oamenii sunt un fel de răsad mai aparte.

Interesant e că fiecare povestire debutează cu o frază scurtă, explicativă, procedeu pe care nu l-am mai găsit la un alt autor. Deși inițial acea descriere mi s-a părut cumva nelalocul ei, parcă răpindu-mi din plăcerea descoperirii pe cont propriu, am ajuns să o consider un factor în plus în crearea unui suspans care se regăsește în fiecare povestire. De fapt, dacă ar fi să încerc să găsesc o trăsătură a tuturor povestirilor care să le lege și să dea unitate volumului, aș alege clar acest suspans atent construit. Parcă niciodată n-am putut ghici ce urmează să se întâmple, uneori am avut senzația că nici măcar nu pot lansa ipoteze, cu atât mai puțin să intuiesc care urma să fie deznodământul.

Și dacă tot am adus vorba la început despre personaje... deseori, o povestire poate doar să creeze un șablon al unei persoane pe care, dacă ai putea-o cunoaște mai în detaliu, ar putea să-ți fie dragă. Totuși, aici avem parte de două personaje recurente, dintre care preferatul meu a fost Șamanul. Întotdeauna astfel de oameni sunt înveliți într-un aer de altceva, misticismul lor, oricât de rizibil ar putea să pară, capătă altă formă atunci când lumea din jur nu se mai supune normelor. Tocmai aici e farmecul, în ideea că nu am ajuns să cunoaștem toate misterele acestei lumi, așa că misticismul încă își are locul lui. Cine știe, poate peste secole știința va ajunge din urmă intuiția și fantomele, spiritele, demonii și alte lucruri pe care acum le considerăm închipuiri vor putea fi explicat rațional unor oameni ai viitorului. Dar chiar și așa, exită un anume farmec naiv în a privi fără să înțelegi și a vedea doar magia, nu și motivele din spatele ei.

Am divagat... și de asta mi-a plăcut volumul acesta! Fiecare povestire e mai mult decât o evadare, e mai mult decât un joc cu autorul în care scopul tău e să ghicești deznodământul și scopul lui e să te pună pe o pistă falsă. Fiecare povestire te provoacă să gândești, să-ți pui rotițele în mișcare, să te întrebi „cum ar fi dacă...?”. De fapt, fiecare povestire a fost ca o readucere aminte a motivelor pentru care m-am îndrăgostit inițial de genul SF&F: pentru că dincolo de fuga de realitate, dincolo de suspans, te provoacă să-ți pui întrebări, să-ți schimbi perspectiva, să gândești altfel pentru o vreme... sau poate, pentru totdeauna.

Totuși, nu e totul lapte și miere. M-a dezamăgit puțin ultima povestire, intriga a fost parcă prea de tot, nivelul tehnologic părea parcă prea mare ca să mai permită astfel de erori de judecată parcă prea... naive? Poate și ștacheta mea a fost ridicată prea sus de restul volumului, poate cu ceva explicații suplimentare aș putea fi convinsă că n-a fost o greșeală copilărească, dar textul în sine nu m-a convins că lucrurile se puteau desfășura altfel. Totuși, deznodământul a compensat puțin, pentru că e foarte emoționant (cum îi place fetiței plângăcioase din mine) și e o „pedeapsă” pe măsura erorii, ba poate puțin prea dură, prea tristă... Oricum, indiferent ce senzație vă lasă, la final recitiți Poveste amară, de foc și pară. E absolut superbă!

De fapt, recitiți orice v-a plăcut, pentru că dacă vă plac poveștile în care lumea nu e chiar așa cum o știm noi și dacă vă place să fiți provocați să descoperiți dedesubturile acestor lumi, atunci sigur măcar una dintre povestirile din cuprinsul Hoțului de moarte o să vă depășească așteptările!

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Hoțul de moarte, le găsiți pe blogurile: Assasin CG, Cu mintea la... SF, FanSF și Nantan Lupan.
Pentru luna ianuarie, am ales să citim Colți-lungi de Alex Cuc. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

joi, 1 decembrie 2016

Recenzie: Maya (Omul-fluture #2)

Povestea:
După ce Sandra a fost arestată, unicitatea ei a ajutat-o să schimbe un prizonierat pe altul, iar acceptul ei de a deveni cobaiul unei echipe de cercetători îi oferă în plus și promisiunea că toate visele ei se vor împlini. Totuși, poliția nu a dispărut complet din viața ei, Alex devenind parte principală din echipa care o studiază pe Sandra, în timp ce Dana și Oliver se întâlnesc ocazional cu ea deoarece ei continuă să lucreze la ancheta lor despre Lucas.

Însă viața îi poartă pe toți în alte direcții. Dana este chemată înapoi la Secția Zece pentru a investiga un caz suspect în care este implicat un fost coleg. Alex este forțat de contractul său să păstreze confidențialitatea asupra unor aspecte ale experimentelor, îndepărtându-se de colegii săi. Oliver se simte abandonat de toată lumea. Iar Sandra primește tot ceea ce și-a dorit, dar lucrurile bune nu durează, mai ales că o parte din visele ei pătrund cu adevărat în realitate.

Între timp, și Antonia Spaletti încearcă să-și găsească un loc pe străzi, dar se trezește alături de Randall, copilul autist care pare a ști mai multe lucruri decât trebuie. Și Kwanza, un personaj nou, vine să ne demonstreze că supriza de la începutul primului volum a fost doar începutul dintr-un lung șir.

Părerea mea:
Întotdeauna la finalul unei cărți bune, îți vei dori o continuare. Nu neapărat pentru că ar mai fi ceva de spus, nu pentru că finalul a fost prea deschis, personajele secundare prea neglijate sau povestea prea scurtă. O carte bună e exact așa cum trebuie... dar tot ai mai vrea să petreci câteva ore în lumea pe care ai ajuns s-o îndrăgești, în universul în care ai vrea să te muți mâine, dacă s-ar putea.

Totuși, deși mi-am dorit o continuare imediat după ce am terminat de citit Omul-fluture, reacția mea sinceră atunci când am aflat că va apărea Maya a fost să mă întreb de ce? Finalul primului volum mi se păruse suficient de... final, răspunsese la suficiente întrebări cât să-mi dea sentimentul de încheiere și lăsase suficiente lucruri nespuse cât să rămână interesant, cel puțin pentru mine. Am observat că îmi plac finalurile mai deschise, nu vreau întotdeauna răspuns la absolut tot, așa că m-am temut că o continuare va veni să răspundă unor întrebări cărora deja le găsisem un răspuns propriu.

Din fericire, am aflat de ce? citind cartea și e exact răspunsul pe care l-ar da un cititor îndrăgostit de un roman: pentru că universul din această serie e prea bogat și prea cuprinzător ca să fie explorat într-un singur volum. Spre deosebire de primul volum, această explorare se petrece mai subtil, accentul tinde să cadă pe personaje, însă în fundal se întâmplă lucruri incredibile care, puse cap la cap destramă și reconstruiesc impresiile despre granița dintre real și virtual.

Apropo de personaje, poveștile lor personale pe care eu le-am crezut încheiate nici măcar nu începuseră. Sandra, cu care empatizasem într-un mod ciudat în primul volum face un pact cu diavolul care m-a făcut să-mi pară și mai rău de ea, pentru că sunt convinsă că sub toate straturile de frustrare, chiar e un om bun. Însă marile vedete ale volumului au fost, din punctul meu de vedere, Oliver și Dana. Dacă în primul volum, ea mă irita și el mi se părea simpatic, am reușit să-mi schimb complet părerea despre amândoi... pentru că acum ea mi-e simpatică, în timp ce pe el am ajuns să-l antipatizez. Și o mențiune onorabilă merită și Kwanza, care e un personaj foarte ingenios creat, iar descoperirile sale din finalul volumului, care îl implică și pe Randall (e așa greu să nu dai spoilere, acțiunea e prea faină ca să nu vrei s-o discuți cu toată lumea!!) sunt nu doar suprinzătoare, dar și fascinante!

Mai mult, mi s-a părut excelent modul în care ideea de om-fluture e doar sugerată în primul volum și explorată pe îndelete în al doilea, în timp ce ideea de „maya” e doar sugerată în acest volum, cu promisiunea unor explicații în ultimul roman al trilogiei. În plus, am descoperit și o inadvertență din Omul-fluture la care nu mă gândisem și care acum și-a găsit motivația, care o să vă lase cel puțin la fel de impresionați ca deznodământul primului volum.

Așadar, dacă nu v-ați apucat de această serie încă, e momentul, pentru că deși volumul al treilea va apărea anul viitor, e genul de serie care cere o pauză între volume, pentru că merită să încerci să-ți creezi propriile ipoteze... pentru ca apoi Lucian și Teodora să ți le spulbere. Și cum eu nu mă pot abține să nu citesc volum după volum dacă le am în casă, pauza impusă de distanța dintre apariții e exact ce aveam nevoie. Așa că iarna asta evadați din realitatea noastră în realitatea virtuală a celor doi autori, e cea mai bună destinație de vacanță pentru cei care au poftă de o aventură... ca la carte!

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Nu mai sunt un n00b

...sau cel puțin asta îmi place să cred.

Acum 5 ani participam pentru prima dată la un târg de carte. Plănuisem ieșirea cu niște colege de liceu, așa că mama m-a înarmat cu 100 de lei și cu sfatul de a nu-i cheltui pe toți. I-am cheltuit pe toți la primul stand. La Nemira, mai exact, unde mi-am luat niște cărți despre care nu știam mai nimic de dinainte, dar descrierile sunau bine... în final au fost foarte bune, dar problema a fost că mi-am petrecut restul orelor la târg descoperind edituri despre care habar n-aveam că există și cărți pe care le-aș fi preferat, poate, celor deja cumpărate. Nici măcar n-am văzut tot târgul, doar parterul, după care am plecat să mâncăm. Inutil să spun că nici măcar nu știam ce-i aia o lansare de carte, nu participasem vreodată la vreuna, nu știam că se țin în târg. Știu că am fost la Gaudeamus după școală, deci probabil într-o joi, așa că nici nu cred că am trecut pe lângă vreuna... sau nu i-am dat noi atenție.

Anul acesta, în loc de câteva ore, am mers miercuri în recunoaștere, ca să mă reobișnuiesc cu geografia locului, vineri seara târziu, ca să mă plimb puțin cu mama și să pot să respir printre standuri, sâmbătă toată ziua, ca să pot ajunge la cât mai multe lansări și să revăd oameni dragi și duminică vreo jumătate de zi, tot pentru lansări, dar și pentru ultima rundă de cumpărături pentru Crăciun.


Anul acesta, în loc de 3 cărți cumpărate din impuls, am venit acasă cu aproape 20 (bine, am avut și alt buget, comparativ cu acum 5 ani), toate semnate de autori români și când zic semnate, vreau să spun literalmente, pentru că am luat autografe pe toate. Motivul pentru care toate sunt cărți românești e destul de simplu: de asta merg la târg, acesta mi se pare că e scopul lui, cel puțin pentru mine. Practic, ceea ce face Gaudeamusul e să strângă la un loc o grămadă impresionantă de autori români, care vin să-și lanseze cărțile.

Colecții noi, titluri noi, debuturi, majoritatea se lansează aici. Și ce poate fi mai fain decât să iei cartea caldă, semnată de un proaspăt autor care nu e încă sigur ce ar trebui să scrie în dedicație sau, dimpotrivă, autori căliți, care totuși fac fiecare autograf să însemne ceva. Sau semnată de o persoană pe care o cunoști de atât de mult timp încât îți scrie pur și simplu o urare ca unui prieten.

Nu înseamnă că traducerile sunt mai prejos, că îmi plac mai puțin pentru că nu-i cunosc pe autori, că au o valoare sentimentală mai mică pentru că nu știu nici măcar cum arată persoana care a scris cartea. O dată ce deschid un roman, nu mai contează cine l-a scris, ci contează doar ce se găsește înăuntru. Dar traducerile le pot cumpăra oricând online sau offline, vânând mai degrabă reducerile decât urmărind lansările, pentru că momentul achiziției nu schimbă absolut nimic.

În schimb, momentul în care primești un zâmbet alături de autograf, momentul când autorul îți știe deja numele, știe cine ești și ce faci, cel puțin în lumea asta a SF&F-ului, momentul în care citești dedicația și zâmbești și tu... Astea valorează mai mult decât orice altă experiență pe care ai putea-o avea la un târg de carte.

Așa că, 5 ani mai târziu, am înțeles că Gaudeamusul nu e o piață unde vii să cumperi cărți verificând înainte prospețimea și prețul legumelor volumelor, ci, la fel ca fiecare lucru pe care ajungi să-l iubești, e despre oameni, despre legăturile care se nasc și care se întrețin și pentru asta mi-aș dori să văd încă și mai mulți oameni în târg, înghesuindu-se printre standuri și blocând drumurile ca să aibă ocazia să schimbe câteva cuvinte cu aceia care ne ajută să visăm o lume diferită de ceea ce vedem în jurul nostru. Și peste 5 ani, sper să înțeleg de 5 ori mai multe lucruri despre aceste zile în care Romexpo devine un punct de întâlnire al celor care iubesc cărțile.

vineri, 18 noiembrie 2016

Film: Arrival (Primul contact)


Am citit acum mai bine de doi ani povestirea care a stat la baza filmului Arrival („Povestea vieții tale”) și m-a impresionat mult pentru că vorbea despre conexiunea strânsă dintre limbaj și gândire, dar și pentru că autorul reușise să-și imagineze un mod de gândire complet diferit față de cel uman, cu ramificații incredibile în cultura extratereștrilor cu care Pământul ia contact.

Pentru că da, e un film cu extratereștii. E un film în care ei vin și noi n-avem nici cea mai vagă idee ce caută aici. E un film pe care l-am așteptat cu nerăbdare, dar și cu teamă, pentru că era foarte ușor să transforme o poveste profundă despre viața unui om în povestea superficială a începutului unei invazii extraterestre.

Adică uitați-vă numai la trailer. Cumva, nu cred că-i face cinste filmului, pentru că, deși reușește să nu strice în niciun fel suspansul poveștii, nici nu prea setează așteptările corecte. Pentru că nu e un film cu acțiune și puf-puf sau un film despre extratereștrii și ce mari și răi/buni sunt ei. Nu e nici măcar un film despre omenire și modul ei de a trata ceea ce nu înțelege și o sperie (deși sunt și niște critici destul de nevoalate în direcția asta). E un film despre un om, unul singur, dar și un film despre limbaj, despre puterea cuvintelor și despre cum ceea ce spui trădează ceea ce ești.


Văzând trailerul iar și iar (pentru că așa fac eu când sunt entuziasmată, ascult/vizionez chestii în bulă, până le învăț pe dinafară), a fost o frază care m-a convins că s-ar putea ca filmul să fie bun: "We need to make sure that they understand the difference between a weapon and a tool. Language is messy and sometimes one can be both." Și chiar a fost un film bun. De fapt, a fost un film superb, probabil filmul meu preferat de anul acesta (deși mi-a plăcut și „Marțianul”).

E drept, începutul poate părea puțin cam lent, dar mi-a plăcut pentru că această prelungire a avut rolul de a seta atmosfera de teamă de neunoscut de care filmul avea nevoie, a construit o tensiune pe care, mai apoi, Louise (Amy Adams) a demonstrat-o jucând rolul primului contact din punctul de vedere al unei persoane pentru care ideea de viață extraterestră nu e ceva cu care se confruntă foarte des. Mi-a plăcut mult antiteza dintre ea și Ian, omul de știință jucat de Jeremy Renner, care era entuziasmat și privea totul cu acea uimire („sense of wonder”) pe care o simt și eu cu fiecare carte/film SF bun.

Ceea ce m-a dezamăgit, ca de fiecare dată, a fost exactitatea aproape chirurgicală cu care ni s-a prezentat reacția omenirii. Secretomanie, frică, recurgerea la violență, paranoia... Poate e și vina mea, pentru că despre umanitate, ca întreg, am o părere destul de proastă așa că orice „dovadă” în acest sens îmi confirmă teoriile, dar deși era vorba de o poveste inventată, tot am avut o strângere de inimă văzând cât de greșit putem să reacționăm din cauza ignoranței noastre monumentale.

Noroc cu Louise, acel singur om despre care e, de fapt, această poveste. Ea demonstrează cumva faptul că omenirea, ca întreg, e o mare masă de animale dominate de instincte, în timp ce un singur om e o ființă rațională. Ea reușește să nu se lase purtată de valul de frică și înțelege că dincolo de cuvinte se pot ascunde, deseori, interpretări greșite și că singura metodă de a înțelege ceva cu adevărat e să continui dialogul până când ești sigur că ambele pări au înțeles corect mesajul celeilalte.

Ah, și efectele speciale sunt superbe! Mai ales la final, când toate cele 12 nave extraterestre decolează (nu vă spun de ce)... am rămas pur și simplu fără cuvinte. Mergeți să vedeți filmul, merită să vedeți această poveste pentru că reușește ceea ce multe filme nu prea mai fac: să te pună pe gânduri.


Și, ca un post-credit scene dintr-un film Marvel, am fost și la Doctor Strange recent. E flashy, efectele speciale sunt bine făcute (deși au fost vreo două secvențe în are mi s-a părut că oamenii care le-au creat fumaseră ceva interesant), e un carusel care îți amintește de Inception, dar crește miza cu niște scene de luptă care merită văzute în 3D. Cumberbatch reușește să fie un Dr. House impresionant, cu tot cu aroganța specifică și îi iese bine, diferit de Sherlock. Dar cam asta e tot filmul, efecte speciale și comic relief. E un film bun la categoria „eye candy”, dar cel mai memorabil lucru din cele două ore e o poantă faină cu „shambala”. Nici măcar nu mi s-a părut că văd o evoluție a personajului central, dar e un film ok de văzut într-o zi când nu e nimic mai bun la cinema (cum ar fi Arrival, mergeți la Arrival, people!)

duminică, 13 noiembrie 2016

Book Bloggers of Bucharest (B3 - Be free!)

Am făcut un grup pe facebook.


Nu prea știam cum să încep articolul și n-am vrut s-o dau pe după vișin, așa că am zis-o direct. Am făcut un grup de facebook. Îi zice Book Bloggers of Bucharest. Pe scurt BBB. Adică B3 - Be free! Da, știu, am gândit-o prea mult, la fel ca atunci când am făcut și vreo 10 versiuni din cartea care e logo-ul grupului, toate aproape identice, dar nu chiar, după care am bătut la cap o grămadă de oameni să aleagă varianta care le place.

Bun, și ce mare lucru? E doar un grup de facebook, poate oricine să facă unul. Sau zece. Și eu zic tot așa, doar că grupul ăsta e al meu și e cel mai cel. Glumesc. Ideea e că m-am apucat de scris despre cărți pentru că în jurul meu nu prea aveam cu cine vorbi despre cărțile faine pe care le-am citit. Acum aș vrea să am cu cine să vorbesc și despre blogăreala de carte, aș vrea să cunosc oameni care fac asta de plăcere, aș vrea să ne întâlnim și să ne cunoaștem și să formăm o comunitate.

De ce doar bloggeri din București? Că e primul oraș cu B la care m-am gândit. Glumesc. (Se simte că sunt mai emoționată decât ar trebui fiindcă fac glume proaste și apoi anunț că glumesc, nu?) Pentru că de acolo sunt eu și are sens să vreau să ies în oraș chiar în orașul în care sunt, nu? Bineînțeles că orice blogger de carte e binevenit în grup, dar cum ideea e să ne vedem și în viața reală, am vrut să fie clar cui îi e adresat grupul.

Așadar, dacă ești blogger, scrii despre cărți, vrei să cunoști alți bloggeri și ești în/din București (sau nu), dă un join. Și dacă mai ști și alți bloggeri faini, zi-le de grup. Hai să stăm de vorbă și hai să ne strângem într-o cafenea la începutul lui decembrie ca să vorbim despre cât de greu e să-ți faci un buget pentru un târg de carte (că tot vine Gaudeamusul), buget pe care oricum nu-l respecți și despre de ce ne place să scriem recenzii și despre cum e să organizezi un concurs și despre parteneriate cu edituri și despre cărți și blogging în general.

Am făcut un grup de facebook pentru bloggerii de carte. Și te provoc să ieși din casă și să te întâlnești cu noi. Tu accepți provocarea Be free?

marți, 1 noiembrie 2016

Despre cărți: pentru cine? pentru ce?

Am participat sâmbăta aceasta la RomCon (convenția națională a iubitorilor de SF&F), unde am și moderat un panel cu și despre bloggeri. S-a vorbit mult la RomCon, mai ales în afara programului, dar și în cadrul lui. Numai noi, bloggerii, am reușit să vorbim o oră, pe care a filmat-o prietenul meu integral și pe care o s-o pun online zilele astea. Între timp, ne-a filmat și Daniel Timariu, rezultatul îl puteți vedea mai jos:



Pe scurt, în ora aceea am încercat să vorbim despre noi și rolul pe care ar trebui să-l aibă un blogger în general, dar și despre cum am putea face noi ceva pentru piața de carte a autorilor români. A existat și un moment tensionat (penibil, aș zice eu cu avântul tinereții care aruncă sentințe), în care am fost întrebați dacă ni se pare că avem competența necesară să scriem despre cărți, ținând cont de faptul că nu suntem critici și unii dintre noi nici măcar nu citim critică literară înainte să ne scriem părerea. Am zis că momentul a fost penibil pentru că noi tocmai terminaserăm de discutat despre rolul nostru, căzând de acord că suntem simpli cititori care își spun părerea online, încercând mereu să fim sinceri, dar fiind și extrem de subiectivi. Și suntem subiectivi tocmai pentru că nu suntem critici, ci folosim un barometru simplu atunci când judecăm o carte: mi-a plăcut sau nu și de ce. Deci, cumva, noi tocmai răspunseserăm la întrebare înainte să fie pusă.

Oricum, am depășit momentul fără victime, sper eu, și am încercat să discutăm despre autorii români și ce facem sau am putea face noi pentru ei. Discuția e amplă și poate a fost și nepotrivit cadrul, pentru că eu zic că trebuia să fie mai puțin un panel în care responsabilitatea cade pe celebrul „cineva” care „ar trebui să” și că o astfel de discuție trebuia purtată cu pixuri în mâini și hârtii pline de planuri, într-un context în care fiecare să zică „da, voi face eu asta”.

Ceea ce nu înseamnă că am vorbit degeaba, niște idei au fost sădite, niște planuri încep să se contureze, niște oameni începem să ne dorim să punem umărul la treabă, declarându-ne între noi ca fiind acei „cineva”. Rămâne de văzut ce o să iasă din asta. Nu vreau să fiu criptică, doar că nu vreau să zic hop până nu sărim gardul. Nici nu vreau să creez așteptări, e vorba doar de niște bloggeri care vrem să încercăm să facem ceea am făcut și până acum, dar într-un mod mai organizat, ca să nu părem doar părerologi, ci să devenim un grup solid și stabil de promotori. Repet, rămâne de văzut ce o să iasă.


De la stânga la dreapta, alături de mine au fost: Florin Stanciu (Golem XIV), Silvia Penciulică (Cu mintea la... SF),
Liviu Szoke (Fan SF), Siviu Mihai Gheorghe (Assassin CG), Ileana Andreea Drop (Nantan Lupan),
Lucian Dragoș Bogdan (Lucian Bogdan)

Revenind însă la întrebările din titlul articolului, pe tot parcursul zilei petrecute la RomCon, m-am întrebat ce scop are. Anul trecut a rămas un mare semn de întrebare legat de organizarea lui anul acesta, iar anul acesta posibilitatea să nu se țină a tot crescut până acum aproximativ o lună, când ni s-au infirmat temerile și ni s-a zis că da, se va ține la final de octombrie la Universitatea de Arhitectură. A urmat, firesc, etapa conceperii orarului, pentru că principalul motiv pentru care vine lumea sunt evenimentele care au loc: lansări de carte, sesiuni de autografe și discuțiile pe teme diverse.

Rezultatul? Orarul de pe site era complet diferit de cel printat (pe site era ultima versiune, printată era prima, cea care a avut rol de schiță pe baza căreia să se creeze un orar adevărat). Desigur, cel folosit în organizare a fost cel printat. De asemenea, pentru că niciun orar nu cuprindea referințe la locul unde se vor ține discuțiile, dezbaterile, etc, deși existau două săli (din câte mi s-a spus, pentru că personal, n-am descoperit sau căutat celaltă sală), a fost folosită numai una. În plus, deși existau doar două săli, erau și 4 evenimente puse în program simultan, toate trebuind în final să împartă același spațiu. Din fericire, asta a însemnat și o mai mare flexibilitate a orarului, ceea ce a permis să nu se observe faptul că anumite paneluri cuprindeau oameni care nici măcar nu știau că trebuie să fie acolo, pentru că au fost trecuți în orar cu japca. Și a însemnat și faptul că deși panelul bloggerilor trebuia inițial să dureze o oră, a fost redus la jumătate de oră, pentru ca apoi să se poată întinde nestingherit ora inițială. Deci tot răul a fost spre bine.

Alt bine pe care l-a făcut RomCon-ul a fost să aducă la un loc masa critică a fandomului de SF&F. Ceea ce nu înseamnă o mare de oameni, ci un grup bine sudat de autori de SF&F, cu mici sateliți ocazionali în jurul lor, cum sunt eu, spre exemplu. Aproape an de an, toți oamenii ăștia se strâng la un loc la RomCon. Da, mai vin și la Final Frontier și la Gaudeamus, uneori și pe la Bookfest, dar nu toți și nu așa grupat. RomCon-ul e evenimentul lor, al celor care produc SF-ul și F-ul românesc sub toate formele lui: romane, povestiri, antologii, reviste online, evenimente, premii, cenacluri, cursuri pentru (viitori) debutanți. Aproape 100% din ceea înseamnă producător este an de an la un loc.

Și cumva, senzația mea, ca participant, e că „detaliul” ăsta le/ne scapă. Cumva, deși an de an participă aproape în totalitate aceiași oameni, e parcă în continuare neclar petru cine se organizează această convenție. Tocmai de aceea, orarul mi se pare an de an mai nepotrivit, cuprinzând momente în care se citesc de pe foaie articole tematice (pe bune? Ce, noi nu știm să citim?), se organizează lansări de carte și târg cu vânzare, deși dacă nu e vorba de noutăți, cam toată lumea aer deja cărțile acasă. Și fiecare om care vine și spune că nu e ok ce se întâmplă generează un val de controverse pentru că nimeni nu ascultă ce are de spus, ci o ia personal și se supără.

Să nu se înțeleagă că arunc cu noroi sau arăt cu degetul oamenii care au organizat RomCon-ul sau pe invitați, participanți etc. Nu e vorba despre asta. Nu spun că e de vină echipa de anul acesta, că anul trecut a fost strălucit, că e vina lui X, Y sau Z. În primul rând, nu cred că are sens să căutăm vinovați, ci soluții. Și chiar dacă ne încăpățânăm să arătăm cu degetul, nu e vina organizatorilor. Ei sunt pur și simplu rotițe într-un angrenaj mai mare, rotițe care au fost obișnuite cu un mod de operare și l-au urmat cât au putut de bine. Nu e sub nicio formă vina lor, e vina unei atitudini generalizate pe care o propagăm cu toții și care nu duce nicăieri.

De fapt, senzația mea e că RomCon-ul e organizat pentru cititori. Nu pentru scriitori, editori, echipe redacționale, ci pentru omuleții pe care nu-i cunosc dinainte toți participanții și care trebuie convinși să citească autori români de SF&F. Doar că omuleții aceia nu au venit și nu vor veni niciodată la RomCon și dacă vor veni se vor plictisi îngrozitor și nu vor mai fi văzuți niciodată. Dacă aș întâlni mâine un tânăr pasionat de SF care citește doar autori străini, ca să-l conving să încerce și români i-aș recomanda titluri și l-aș invita la lansări, dar nu i-aș sugera să calce pe la RomCon pentru că părerea mea este că văzând o adunare de oameni care fie se felicită reciproc, fie se întreabă cu toții ce „ar trebui făcut” de o forță exterioară, tânărul ipotetic (sau bătrânul, nu vârsta contează) nu ar mai fi interesat de lumea asta.

Bun, și atunci eu ce naiba am căutat acolo? vă întrebați voi acum. Eu am participat și voi mai participa ca să studiez mașina din interior. Fac asta subconștient de trei ani, conștient de unul. Mă interesează 1% din ce se discută oficial, dar absolut tot ce se discută în public, în pauze, la masă, la cafea, toate criticile și problemele, dar și părțile bune. Mă interesează tot procesul, de la creația unei povești până la momentul vânzării, când ea ajunge la cititori. Studiez terenul pentru că vreau să-l înțeleg, vreau să-i văd bubele și piesele lipsă și locurile unde scârțâie. Și vreau să fac ceva. Nu vreau să salvez lumea SF-ului. Adică vreau, dar nu pot. Dar vreau să fac ceva, să îmbunătățesc un pic mecanismul ăsta bătrân. Și vreau ca la final, să nu mai aud niciun „să se facă” ci un ”facem noi!” colectiv.

În plus, nici nu vreau să arunc cu pietre, să mă bat eu în piept și să închei articolul. Vin dintr-o familie de ingineri, mai am puțin și voi devenit unul, iar primul lucru pe care l-am învățat de la tata a fost că oricine poate să critice, dar că dacă nu vii și cu o soluție, atunci vorbești degeaba și irosești timpul tuturor. Așa că, pentru a nu vă irosi timpul, vin și spun că părerea mea e că RomCon-ul e bun. E necesar. Face ceea ce niciun alt eveniment nu face: aduce producătorii de SF&F la un loc. Aduce la un loc marea majoitatea a oamenilor care ar putea face ceva.

Așa că hai să încetăm să ne mai mințim. RomCon-ul nu e pentru cititori. O fi fost în trecut, dar nu mai e. Întrebați editurile prezente câte cărți au vândut la RomCon. Rugați-i să compare asta cu Gaudeamus. Sau nu, cu Final Frontier, ca să nu ziceți că Gaudeamusul e prea mare ca să suporte comparație. Teoretic, și Final Frontier și RomCon sunt două convenții ale fanilor de SF&F. Comparați-le doar ca volum de vânzări. Vă garantez că rezultatele o să fie mai slabe la RomCon, din simplul motiv că au fost mai puțini oameni ca la FF, iar dintre cei care au venit, totuși, weekend-ul acesta, cei care chiar au cumpărat cărți au luat cel mult noutățile, pe care oricum le vor găsi peste câteva săptămâni la Gaudeamus.

Așa că hai să lăsăm cărțile acasă. Hai să lăsăm și articolele pe care le citim cu voce tare tot acasă. Și lecturile de cenaclu și momentele de „divertisment” și programele pentru copii (serios? Câți copii au fost la RomCon?). Hai să transformăm convenția iubitorilor de SF&F în convenția producătorilor de SF&F. Dați-i alt nume dacă trebuie (nu trebuie), dar încetați s-o comparați cu ComicCon-ul sau cu EuroCon-ul sau cu orice alt eveniment pentru fani. Nu e așa ceva și nici n-o să devină, nu așa cum e gândit acum.

Bun, și ce punem în loc? Mese rotunde. Multe mese rotunde la care autorii să discute cu editorii și cu redactorii de reviste și cu bloggerii și cu criticii și toată lumea să vorbească cu toată lumea. Hai să nu mai așteptăm până seara, când se iese la bere ca să vorbim înte noi despre ce nu merge și ce putem schimba. Hai să ținem RomCon-ul într-o sală mare în care să vorbim frumos, organizat, fără ceartă, ură și orgolii despre cum scoatem mașina asta a SF-ului românesc din revizie și o punem iar pe stradă. Hai să nu mai vorbim despre postumanism, ci despre prezent, despre ce se poate face aici, acum. Hai să găsim problemele. Și hai să le rezolvăm naibii, pentru că altfel, o să vedem cum an de an apar tot mai mulți autori de SF români care fie se alătură fandomului ăstuia stagnant și ajung să lanseze și ei cărți unui pubic format numai din scriitori, fie pur și simplu aleg alte căi, iar restul rămân blocați în același punct fix care ar putea răsturna Universul.

Dacă nu se poate, atunci ne vedem la anul la RomCon-ul din Brașov, unde o să citim articole de pe foi și o să avem program de joacă pentru copiii care n-au venit, pentru că RomCon-ul nu e pentru ei.

vineri, 28 octombrie 2016

Evenimente: în culisele unei lansări de carte

Ieri seara a avut loc lansarea volumelor O hucă în minunatul Inand de Michael Haulică și 3.1, un volum de trei povestiri semnate de Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Dănuț Ungureanu. Pentru că lansarea era la Brașov și eu nu, am avut ocazia să merg alături de organizatori cu mașina, așa că am putut vedea cum arată o lansare din spatele cortinei și, ca bonus, am aflat și o grămadă de chestii faine în exclusivitate (și m-am simțit super-importantă, desigur, însă excesul meu de aroganță s-a diminuat repede când am scris astăzi niște desrieri scurte pentru niște bloggeri excepționali, pe care îi admir enorm. Și apropo de bloggeri, mâine voi fi moderatorul unui panel despre bloggeri în cadrul RomCon-ului. Mai multe detalii aici).


În primul rând, deși evenimentul începea la ora 17, ne-am adunat cu toții în jurul orei 8, cu cărțile, un roll-up și o măsuță (pentru orice eventualitate) în portbagaj. Ne-am împotmolit imediat în traficul bucureștean, dar o dată ce am ieșit din oraș, a fost mai bine. Bineînțeles, pentru că nu era vorba de o vacanță, tot drumul s-au discutat viitoarele titluri și planuri de lansări pentru următoarea perioadă și, desigur, câteva detalii despre cel mai recent scandal din paharul cu apă al fandomului românesc. Pe scurt, în cadrul podcastului ICR de săptămâna asta, Dorin Lazăr și Ovidiu Eftimie l-au avut invitat pe Alex Lamba și au vorbit timp de aproape două ore despre cum merg lucrurile în SF-ul românesc. S-au spus multe adevăruri, s-au atins câteva subiecte spinoase, dar spre final, Eftimie și-a spus, pe șleau, părerea despre Florin Pîtea.

Pentru cei care l-au mai ascultat pe Eftimie, momentul nu era nici pe departe ieșit din comun și era în mod clar mult mai puțin important comparativ cu discuțiile serioase de dinainte. Totuși, pentru cineva care îl aude vorbind pentru prima dată, afirmațiile lui de la final pot părea exagerate. Și faptul că el urmează să debuteze (cu romanul „Arhanghelul Raul”, publicat de editura Nemira) și, deci, se află la începutul carierei de scriitor ar trebui, aparent, să-l transforme peste noapte dintr-un om foarte franc într-o persoană umilă, care să aibă grijă să nu rănească orgolii. Personal, abia aștept momentul lui de lectură de mâine de la RomCon, sunt curioasă să văd care va fi atmosfera.

După ce s-a pus țara lansarea la cale, ne-am dus la cafeneaua Hof, Sorin a început să aranjeze standul de carte, Bogdan, Mike și Flavius au schițat discuția pe care o vor purta în timpul lansării, iar eu mi-am făcut de lucru pozând cărțile și obținând primul autograf al serii. După ce s-a făcut ora stabilită și oamenii au început să se adune, pentru că a fost o întâlnire mai intimă, planul inițial a fost abandonat și au început să ne vorbească despre posibilitățile de deschidere a autorilor români de SF&F spre piața de carte străină.

Mai exact, am aflat câteva povești despre cum a decurs vizita unui grup de autori români la Beijing, la un târg de carte. Se pare că nu numai că au descoperit că există un interes neașteptat pentru cărțile românești, ci și faptul că există un curs de Limba română la facultatea asiatică, ceea ce a însemnat că un profesor și studenții lui au fost direct interesați de exemplarele în română. Totuși, pentru că lucrurile nu stau la fel și în alte părți ale lumii, am aflat despre un catalog în limba engleză care cuprinde autori români de SF&F, dar și de Mystery&Thriller. Catalogul cuprinde detalii despre autori și mostre din textele lor, totul gândit pentru a trezi interesul editorilor și agenților străini, cărora le-a fost oferit în cadrul târgului de la Frankfurt.


După ce Bogdan, Mike și Flavius ne-au explicat mai pe înțelesul nostru cum funcționează achiziția de titluri străine, despre editorii supra-aglomerați care au maximum un minut de răsfoit fiecare carte care le e prezentată, despre preferințele lor și modul lor de lucru, am trecut și la lansarea propriu zisă. După ce Mike ne-a mărturisit că și-a programat lansarea tocmai pentru că Flavius era în țară și își dorise să fie prezentat de el, am înțeles și de ce avusese această dorință. Flavius a vorbit minute bune despre el, cu tot cu citate și pasaje din cărți, povestindu-ne cum a descoperit cele trei niveluri ale textelor lui Mike: învelișul de cuvinte, miezul care sunt poveștile în sine și nucleul alătuit din teme, cele trei influențându-se atât de mult încât descoperirea unui înțeles din nucleu se poate propaga ca un cutremur prin toate straturile. Bineînțeles că el a zis-o mult mai frumos, și jur că s-a făcut o liniște profundă cât timp vorbea, ne uitam toți la el ca la preot (un rol potrivit, având în vedere ce barbă și-a lăsat). Oricum, părerea mea e că a surprins foarte bine ceea ce trăiești citind ceva semnat de Michael Haulică, ceva ce nu poate fi în totalitate pus în cuvinte, dar poate fi împărtășit între toți cititorii săi.

La final, am mai petrecut câteva minute discutând și cu Dorin despre podcastul său și despre situația SF-ului în România... nu s-a găsit vreo soluție miraculoasă încă, dar am putut cădea de acord că dacă s-ar vorbi mai mult despre toate problemele, de la lanțurile de librării care au monopol asupra vânzărilor de cărți și care cer 50% comision (de asta un e-book costă cât o carte în format fizic, apropo) și până la modul cum cititorii află despre autorii români și evenimentele lor, toate sunt probleme care ar trebui discutate deschis, fără teamă sau orgolii... rămâne de văzut ce se va întâmpla mai departe, mai ales weekend-ul acesta, la RomCon, unde ar fi ocazia perfectă de a ne mobiliza să devenim mai vocali.

Noi, bloggerii, o să începem sâmbătă, la 19:00, când vom încerca să ne dăm seama împreună ce rol ar trebui să aibă blogosfera de carte în promovarea genului și a autorilor săi și, sperăm noi, vom mai discuta despre câteva lucruri interesante. Și, cu puțin noroc, n-o să-mi tremure nici vocea, nici mâinile de emoție, yaaay!

luni, 24 octombrie 2016

Jurnal de călătorie

De când a început luna octombrie, m-am tot simțit prinsă într-o rutină extenuantă. Am avut nenumărate seri în care am picat lată pe canapea şi am rămas cu ochii în telefon pănă când m-a învins somnul. În plus, activitățile de voluntariat la care particip la fiecare început de an universitar au cam devenit și ele parte din rutină și în loc să mă scoată din starea proastă, m-au adâncit mai tare în ea, contribuind la starea generală de oboseală.

Tocmai de aceea, weekend-ul trecut am decis să sparg rutina, să alung oboseala şi negativismul şi să-mi iau lumea în cap. Am început încă de joi seara, când mi-am făcut încălzirea participând la un eveniment Nemira, dedicat romanului Şaman de Kim Stanley Robinson. Despre carte ne-au vorbit Florin Stanciu, Silvia Penciulică şi Vlad Bogos, fiecare împărtăşind cu noi impresiile sale de lectură. A fost fascinant să ascult un genetician spunându-ne mai multe pe partea științifică a romanului despre Epoca de gheață, dar și discuțiile despre simbolismul cărții mi-au plăcut. Sper ca următoarea astfel de întâlnire să strângă mai mulți oameni interesați, pentru că e fain să stai să-i asculți pe alții vorbind despre o carte pe care n-ai citit-o, e ca o recomandare de lectură mai nonconformistă... și pe mine m-au convins să citesc cartea, deși aveam destule rețineri cu privire la autor, după ce am citit Marte Roșu și nu am fost mai deloc impresionată.


De ziua de vineri am ales sa profit odihnindu-mă în sfârşit cele 8 ore pe noapte care ni se recomandă prin media, aşa că am plecat plină de energie spre Braşov, ca să particip la Cenaclubul Tiuk!, unde Flavius Ardelean şi-a lansat noul roman, Noumenoir, dar și romanul Miasma. Cum Flavius e plecat din țară de ceva timp, n-am putut rata ocazia de a-l auzi citind live, și eu zic că a meritat mai ales pentru lectura din romanul nou, care e, desigur, mindfuck. În plus, am aflat și câteva dintre planurile pentru viitoarele cărți care vor apărea după Bășica Lumii și a ne'Lumii, programată să fie lansată anul viitor.


Și pentru că partea legată de literatură se încheie și începe partea legată de călătorie, profit de pauza dintre cele două ca să vă lansez o întrebare: de ce (nu) participați la lansări de cărți? Ce așteptați de la ele, ce așteptați de la autor? Ce ați vrea să facă sau să fie sau ce vă face să ieșiți din casă sau, dimpotrivă, să rămâneți acasă? Ce înseamnă, pentru voi, o lansare, cum ați vrea voi să fie?

Mai departe, am dat Brașovul pe Râșnov și am petrecut weekend-ul aniversând ziua unor prieteni și încercând să vizităm împrejurimile. Zic încercând pentru că după ce sub 500 de metri amărâți de urcare pe munte ne-au demonstrat că scările rulante de la metrou omoară și ultima brumă de condiție fizică, am descoperit că în peștera Valea Cetății avea loc un concert și că nu se putea vizita. Și cum aveam program înapoi la cabană, am decis s-o lăsăm pe duminică, și bine am făcut, pentru că a doua oară am prins un grup mic și deloc gălăgios.

Peștera în sine e impresionantă prin mărime, are o cavernă centrală superbă, plină de formațiuni faine pe tavan, pe pereți și pe mare parte din podea. Totuși, n-am putut să nu remarc modul cum omul și-a lăsat amprenta, cum traversele făcute pentru ca oamenii să nu alunece au înlocuit formațiunile vechi de secole, cum excavarea intrării pentru ușurarea accesului a lăsat urme pe pereții peșterii... Pe de-o parte, mă bucur că publicul larg are acces la asemenea frumuseți, pe de alta, parcă prefer ca lucrurile să fie lăsate așa cum sunt și doar cei destul de pasionați cât se se târască pe burtă să poată să se bucure de sculpturile naturii.

Însă sculpturile oamenilor m-au binedispus atunci când, fiind în Râșnov, am vizitat deja celebrul Dino Parc și m-am distrat ca un preșcolar, prefăcându-mă că fug de dinozauri de dragul unei poze, încercând să le imit fețele sau boxând cu aerul din fața lor. Dacă aveți drum prin Râșnov, dați o fugă până acolo, e extrem de amuzant, mai ales duminica, atunci când sunt mai puține grupuri de copii, și deci e mai liniște.

Per total, a fost un sfârșit de săptămână perfect pentru reîncărcarea bateriilor și, acum că orarul meu de la facultate e mai clar și pot începe să construiesc restul lucrurilor în jurul lui, s-ar putea ca oboseala să fie doar o amintire :)

luni, 17 octombrie 2016

Recenzie: Memoriile Domnului Roșu de Celestin Cheran

Povestea:
Pentru că Memoriile Domnului Roșu este un volum de povestiri, o să vă spun câteva cuvinte doar despre textul care dă numele cărții, ca să vă faceți o idee despre genul pe care îl abordează Celestin Cheran.

Domnul Roșu este simultan o vedetă și un mister. Toată lumea vorbește despre el, însă nimeni nu-l cunoaște cu adevărat, deoarece averea lui considerabilă îi permite să trăiască izolat de restul oamenilor. De asemenea, notorietatea lui îi permită să decidă ce fel de interviuri le oferă jurnaliștilor care ar accepta orice, cu condiția să poată scrie măcar un rând despre Domnul Roșu.

Însă lipsa de informații face ca zvonurile să fie în floare, indiferent dacă sunt plauzibile sau dacă se contrazic. Unii oameni vorbesc, iar alții fac o carieră din separarea miturilor urbane de fărâmele de adevăr. Pentru astfel de persoane, un interviu ar fi o mană cerească... și totuși, ce faci când interviul nu decurge conform planului, când întrebările tale nu fac decât să te îndepărteze de adevăr? Poți trăi știind că potul cel mare ți-a alunecat printre degete?

Părerea mea:
Citind acest volum, mi-am dat seama că a trecut prea mult timp de când citeam numai romane, așa că a fost ca o reîntâlnire cu o persoană dragă. În plus, chiar genul povestirilor lui Celestin mi-a fost cumva familiar, scrierile lui sunt destul de bizare, se întâmplă undeva la marginea realității sau chiar în mijlocul crăpăturilor din real... Volumul e un fel de tur de forță, trecând de la situații cotidiene despre care nu-ți poți da seama când au deviat spre altceva la situații complet ieșite din comun încă din prima clipă. De asemenea, decorurile variază de la familiar până la exotic, la incredibil, de la mallul prin care ne plimbăm zilnic până la locul de baștină al unui trib, la tărâmuri imaginare, la Grădina Raiului pogorâtă pe Pământ.

Citind preponderent romane, tind să dau pagină după pagină, în loc să iau pauze după fiecare text, ca să-i las minții timpul necesar să-l digere, așa că prima impresie a fost una de schiță, de desen început, dar cumva neterminat. Mi-aș fi dorit nu neapărat mai mult, cât mai complex. Mi-aș fi dorit detalii acolo unde nu era cazul, personaje cu mai multe fețe acolo unde relevant era doar un aspect al personalității lor și mi-aș fi dorit finaluri mai clare acolo unde era treaba mea să umplu punctele de suspensie. Apoi, după o pauză, am recitit volumul mai rar, mai pe îndelete, savurând doar ideea poveștii, în loc să vreau să fie întinsă, riscând diluarea.

La prima lectură, am găsit tema care leagă toate textele, acele situații neobișnuite și modul cum, deși modifică realitatea oamenilor din jur, în final oamenii tot oameni sunt, au aceleași calități și aceleași defecte, sunt și buni și răi, chiar dacă sunt considerați o minune sau se nasc cu șerpi în păr. La a doua citire, am găsit diversitatea, modul în care realitatea are găuri peste tot, prin crăpăturile ei se poate evada indiferent unde te afli sau cine ești. Și acest volum scoate în evidență porți de evadare peste tot, le deschide larg și te invită prin ele. Și e plăcut să evadezi indiferent cum alegi să citești această carte.

Totuși, aș fi curioasă să citesc un roman semnat de Celestin, sunt curioasă ce-i poate mâna atunci când are mult mai mult spațiu de desfășurare, dar e limitat prin faptul că nu poate aborda atât de multe idei în atât de multe decoruri. Totuși, între timp vă recomand cu drag Memoriile Domnului Roșu. De fapt, vă recomand un experiment: căutați cartea lui prin librării sau pe la târguri de carte sau împrumutați-o de la vreun prieten. Citiți doar povestirea Un salt din zgârie-nori, care e preferata mea. N-ar trebui să dureze prea mult. Decideți apoi dacă vreți să citiți și restul sau nu :)

PS: și pentru fanii snooker-ului, trebuie să citiți „Jucătorii de snooker”, e incredibil de veridică și pur și simplu... așa cum trebuie. Mi s-a făcut dor imediat de urmărit un meci lung și intens. Povestirea asta e pur și simplu pentru noi!

luni, 10 octombrie 2016

Evenimente: Un grup ca un val

Miercurea trecută am participat la dubla lansare a volumelor Zodiac (Sergiu Manta #2) și Recviem pentru un asasin (Alina Marinescu #6). După doi ani (și două zile, fix!) de la lansarea volumelor anterioare ale celor două serii, Anamaria Ionescu și Monica Ramirez s-au reîntâlnit cu cititorii în Sala Radio, unde ne-au povestit câteva detalii despre personajele lor. Ne-au spus destul cât să ne facă extrem de curioși, ne-au și citit câteva pasaje din romanele lansate, așa că la sfârșit s-au făcut cozi serioase la autografe.


Eu mi-am petrecut lansarea încercând s-o compar cu cea de acum doi ani, și apoi mergând mai departe, trecând în revistă modul cum au evoluat lansările și evenimentele editurii Tritonic. Acum mai bine de un an, scriam despre o întânire cu cititorii organizată de ei care a mers destul de prost pentru că au fost mulți autori, puțini cititori și, la final, a devenit o întâlnire între autori și atât, în defavoarea cititorilor prezenți. Între timp, însă, lucrurile s-au schimbat, și s-au schimbat în bine. În primul rând, „gașca” de autori s-a mai schimbat puțin, a crescut, dar a și pierdut niște oameni pe drum. A căpătat totuși alții în loc, formând împreună un grup mult mai unit, alcătuit din oameni care își înțeleg mult mai bine cititorii.

Mai mult decât atât, acești autori au înțeles și că nu e o competiție între ei, pentru ca în bibliotecile noastre e loc pentru fiecare. Așa că se susțin unii pe alții, se citesc unii pe alții, vorbesc unii despre alții cu fiecare ocazie... Au devenit, după cum spunea Bogdan Hrib, un val care are puterea să schimbe lucrurile. Și au început deja: au schimbat paradigma scriitorului singur, care stă în turnul lui de fildeș, departe de cititor, dar mai ales departe de ceilalți autori, pe care îi consideră competiție în momentele în care nu-i ignoră. Nu spun că ei au inventat întâlnirile cu cititorii sau lansările cu mai mulți autori invitați să vorbească unii despre alții, nici pe departe, însă acest grup de autori chiar e bine sudat, ei chiar se susțin reciproc.

În plus, sunt foarte deschiși față de cititori, au învățat să ne includă și pe noi în așa fel încât să simțim că am ieșit cu prietenii în oraș ca să le ascultăm poveștile despre pasiunile lor. Și acest lucru nu se vede neapărat în interacțiunea cu publicul, românii sunt mai timizi de fel și nu prea se bagă în seamă în timpul lansărilor, deși la finalul unui eveniment abia așteaptă să schimbe un cuvânt sau două singuri cu un scriitor. Însă se vede privind pur și simplu publicul prezent: suntem din ce în ce mai mulți cu fiecare ocazie și nu suntem mereu același grup de oameni. Există un nucleu fidel, desigur, însă chiar și noi am avut ocazia să descoperim autori noi, pe care poate altfel nu i-am fi citit.

De fapt, e și în organizarea de evenimente o artă. E complicat să aduci oamenii potriviți pe scenă, astfel încât fiecare autor invitat să aducă fanii lui, care să-i descopere și pe ceilalți autori prezenți. E complicat pentru că și discuția trebuie să fie suficient de animată și de interesantă încât niciunul dintre acei fani să nu se plictisească. E și mai complicat să faci în așa fel încât mereu să ai o serie de autori și în public, pentru că, de fapt, asta e și mai important. Se transmite un mesaj puternic pentru că oamenii respectivi n-au fost obligați în niciun fel să fie acolo, ci au venit ca simpli fani, ca să-i susțină pe cei de pe scenă. Asta e într-adevăr mare lucru, e o dovadă majoră de susținere reciprocă.

Și iar am revenit la acea coeziune a grupului despre care vorbeam. E ceva ce sper să se răspândească printre toți autorii români, indiferent de editura la care publică, de genul în care scriu și așa mai departe. E dureros de evident că au nevoie să fie uniți dacă vor cu adevărat să schimbe ceva pe piața de carte din România...

Dar ca să încheiem într-o notă mai optimistă, acum că a venit toamna, urmează mult mai multe evenimente marca Tritonic, inclusiv o serie semnificativă de lansări prin țară. Urmăriți-le pagina de facebook și participați cât de des puteți, nu doar la evenimentele lor, ci și la cele ale altor edituri care au și ele destule de oferit :)

marți, 4 octombrie 2016

Recenzie: Nume de cod: Arkon (Sergiu Manta #1)

O să încep cu o paranteză care n-are legătură cu romanul: ca blogger, am tot auzit despre momente de „reading slump” (zile, săptămâni sau chiar perioade mai lungi când pur și simplu n-ai niciun chef să citești, deși ai o grămadă de cărți faine care te așteaptă și deși fiecare zi fără lectură te face să te detești din ce în ce mai tare). Totuși, n-am auzit niciodată prin comunitate nimic despre un „blogging slump”, însă am experimentat unul în ultimele săptămâni și nu e fun deloc. Am avut în sfârșit timp liber, fără muncă sau facultate, am citit o grămadă și am participat pe la câteva evenimente, aveam chiar și lepșe mai vechi la care aș fi putut răspunde... Dar pur și simplu mi se golea creierul numai la gândul de a mă apropia de tastatura laptop-ului... Totuși, acum că a început octombrie (și facultatea), am decis să-mi dau cu niște apă rece imaginară pe față și să revin la minimul de 2 articole pe săptămână pe care mi-l doresc de la începutul anului. Wish me luck! :)


Povestea:
O crimă extrem de brutală îi aduce împreună pe sublocotenentul Cristian Herra de la poliția militară și pe inspectorul-șef Andrei Cruceanu de la IPJ Brașov. Cei doi trebuie să lucreze împreună în ciuda faptului că provin din instituții diferite. Mai mult, amândoi înțeleg că nu sunt personalități compatibile atunci când fac cunoștință cu Sergiu Manta, administratorul unei tabere de antrenament pentru tineri care vor deveni militari.

Sergiu devine repede principalul suspect și deși Cruceanu nu se îndoiește de vinovăția lui, Herra crede că la mijloc e o neînțelegere și că noul său prieten e nevinovat. Lucrurile se complică și mai mult pe măsură ce trecutul lui Manta iese la iveală și serviciile secrete intră în scenă.

Părerea mea:
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să descrie acest volum, cuvântul ar fi naturalețe. Nu mă refer doar la modul cum „curge” povestea, care se citește extrem de ușor și de plăcut, ci mai ales la personaje, la relațiile dintre ele. Momentul care m-a impresionat cel mai mult este, de departe, cel în care Anamaria a reușit să redea perfect modul acela atât de firesc în care se înfiripă camaraderia dintre doi bărbați. O bere, o discuție, un drum cu motorul la un concert, cunoașterea familiei, totul crește încet, aproape din nimic și brusc, fiecare e în stare să riște totul pentru celălalt.

Pentru mine, e în același timp de neînțeles și totuși natural, e frumos, dar pare în același timp și suprarealist, și firesc. Poate pentru că sunt eu tipă sau poate pentru că sunt și mai timidă și mai suspicioasă de fel, dar am devenit foarte repede geloasă pe relația dintre cele două personaje... E uimitor câtă încredere poate avea un polițist într-un suspect după ce această „chimie” a avut loc.

Pe lângă personaje, și povestea are un punct de cotitură extrem de interesant, o plasă întinsă în care nu am căzut, ci în care am sărit de-a dreptul. Gândind retrospectiv, ar fi trebuit să mi se pară evidentă capcana și s-o evit, dar pe moment, a fost ușor de crezut. N-o să intru în detalii pentru că vreau să vă las să descoperiți singuri despre ce e vorba, cert e că după ce m-am înșelat o dată, aș fi vrut ca același lucru să fie valabil și mai încolo în volum... Întotdeauna pierderea unui personaj e grea, dar aici e de-a dreptul revoltătoare.

După cum spuneam la începutul recenziei, sunt și servicii secrete implicate în poveste, deși aceasta are loc în România. Înainte să citesc Arkon, dacă încercam să-mi imaginez James Bonzi români, mi se părea puțin hilar, dar acum mi se pare foarte veridică ideea că și pe plaiurile mioritice poate exista o lume a asasinatelor orchestrate din umbră, iar lumea asta nu e vreo chestie roz. E sumbră, dură și al naibii de tristă pentru că e plină de situații care te revoltă până în adâncul ființei tale. Acceptând că această lume există, brusc ideea de victimă colaterală e la fel de reală ca aceea de a fi pur și simplu la locul nepotrivit la momentul nepotrivit.

Destine schimbate brusc, alegeri dure, adevăruri care trebuie înghițite „fără apă”, o poveste de viață cutremurătoare, toate condimentate cu dialoguri foarte românești, așa poate fi rezumat primul volum al seriei Sergiu Manta. Vi-l recomand cu drag, la fel cum vă recomand și să participați la lansarea volumului 2 al seriei, care va avea loc miercuri, 5 octombrie, la Casa Radio. Eu abia aștept!


(click pe imagine pentru a o mări)

duminică, 18 septembrie 2016

Despre cărți: cititor în viteză

Mi-am petrecut ultimele câteva zile umblând prin jurnalele mele vechi, recitind mai ales ce scriam prin liceu... Doamne, cât timp liber aveam! Dar o dată cu începerea facultății, să împart cele 24 de ore ale unei zile astfel încât să-mi ajungă pentru toate lucrurile pe care voiam să le fac a devenit o provocare aproape imposibilă, care a adus după sine câteva sacrificii (inclusiv faptul că n-am mai scris aproape deloc în jurnal...)


Totuși, la citit știam că nu pot să renunț, așa că am găsit o soluție de compromis: cititul în metrou. Înaine, nu suportam ideea ca în jurul meu să nu fie liniște atunci când mă afund într-o carte, însă am descoperit repede că o dată ce citesc câteva rânduri, nu mai contează unde sunt sau nivelul de zgomot, atâta timp cât lumea mă lasă în pace. Dar au apărut subit alte dezavantaje: o dată pusă în geantă, o carte n-o să mai arate ca înainte. Colțuri ușor îndoite de la transport, chestii din geantă care se strecoară între pagini și le îndoaie sau, coșmarul maxim, le pătează... pe scurt, cărțile se „șifonează”. Și atâta timp cât ai o geantă cu minim două compartimente e ok, rezultatul final e tolerabil, dar ați văzut interiorul unor genți obișnuite? Un super-mega-compartiment în care se amestecă portofelul, cheile, rujul, sucul și cartea cu vreo două semne de carte de rezervă, alături de agrafe, șervețele, dezinfectant, leucoplast, cercei de schimb, parfum, căști, bateria de rezervă, vreo două stick-uri, un carnețel, câteva pixuri, guma de mestecat, pastile, pisica, un portal spre o altă dimensiune, o oglindă micuță, o perie de voiaj, știți voi, chestiile fără de care o fată nu poate pleca de acasă.

Și poate că e ok pentru cărți să se șifoneze, adică sunt ale mele, nu trebuie să dau socoteală nimănui pentru ele, ce dacă par uzate, nu? Um... nu! Persoanele super-norocoase cărora am decis vreodată să le împrumut o carte pe care o lăudasem înainte m-au întrebat de cel puțin două ori dacă sunt sigură că am citit exemplarul respectiv. Nu scriu pe cărți, nici măcar cu creionul, nu îndoi colțuri, nu mănânc în timp ce citesc... pur și simplu am grijă de cărțile mele. Nu pentru că sunt o persoană ordonată (de la începutul verii și până acum, biroul meu arată ca rezultatul unei explozii în zona de papetărie a unui hypermarket și proporțiile dezastrului cresc cu fiecare zi), ci pentru că le iubesc și simt că așa e corect să mă port cu ele.

Dar nu puteam nici să nu citesc, așa că, o perioadă, am strâns din dinți și am avut cărți șifonate. Până când cerurile s-au deschis, îngerii au cântat „Aleluia!” și cineva din newsfeed-ul meu a dat like paginii Upside Down, o firmă de upcycling din România care folosește prelată de camion și afișe stradale ca să facă tot felul de gentuțe și huse cool... inclusiv huse pentru cărți! Așa a ajuns în viața mea minunăția asta de învelitoare pe care o am de peste doi ani, o folosesc aproape zilnic, arată ca nouă, e rezistentă, e cool și o iubesc mai mult decât toată colecția de semne de carte.


Cărțile mele arată ca noi din nou, deși le car după mine prin diverse ghiozdane sau genți timp de săptămâni la rând. Și, ca bonus, pot citi absolut orice mi-aș dori fără teama de a fi judecată. Chiar am problema asta, mereu despic firul în patru înainte de a face vreun gest în public pentru că mi-e teamă că lumea din jur o să gândească lucruri nasoale despre mine. Ceea ce e simultan egocentrist - serios, lumea din jur nu e atât de atentă la mine pe cât îmi imaginez - și complet aiurea - știu că șansele să reîntâlnesc persoanele respective într-un mediu în care părerea lor să-mi afecteze cumva viața este zero barat. Dar husa mea ascunde complet coperta, așa că pot citi orice îmi trece prin cap fără să mă gândesc că oamenii din jur o să mă creadă ciudată pentru că citesc romane pe care ei le consideră „nepotrivite” dintr-un motiv sau altul.

Așadar, dacă sunteți ca mine și nu vreți să plecați nicăieri fără o carte, dar nici nu vreți să le șifonați și nici nu aveți un prieten prin newsfeed care să fi dat like random unei soluții, atunci sper că articolul meu v-a fost de folos. Și nu, nu e sponsorizat de Upside Down, ci doar e modul meu de a le mulțumi pentru că sunt super și mi-au permis să am grijă de cărțile mele când le plimb după mine :)

miercuri, 14 septembrie 2016

Recenzie: Stăpânul castelului de Teodora Matei

Povestea:
Dominic, noul paznic de la închisoare, încearcă să învețe să se poarte în preajma unor oameni închiși pe viață, oameni care nu mai au nimic de pierdut. Primul sfat pe care îl primește este că în astfel de situații nu trebuie să se atașeze emoțional sau chiar să asculte prea mult poveștile condamnaților, însă îi este imposibil să nu fie fascinat de Baron, un deținut atipic, care a fost acuzat de uciderea tuturor prietenilor pe care îi invitase la castelul său.

Dar cazul nu a fost unul foarte ușor de rezolvat, deoarece toate presupusele victime au dispărut fără urmă, așa că procurorii nu au avut niciun fel de cadavre pe care să-și bazeze acuzațiile. Totuși, Baronul nu se folosește de asta pentru a stârni simpatie sau milă, nici respect din partea celorlalți deținuți, ci își duce zilele calm, în liniște, scriind povestiri scurte despre trecutul său și aproape făcând abstracție de tot ce-l înconjoară.

Nikos este un băiețel care își petrece verile la castelul familiei sale, bucurându-se când i se permite să călărească sau să se plimbe prin crângul din apropiere și detestând momentele pe care trebuie să le petreacă în preajma Domnișoarei, care este responsabilă de educația lui. Însă viața lui va deveni mult mai interesantă atunci când o va cunoaște pe Rita, o fată care pare să știe mult mai multe despre lume decât restul oamenilor.

Pe măsură ce Dominic află mai multe despre Baron și Nikos ne povestește mai multe despre copilăria și tinerețea lui, cele două povești se îmbină, scoțând la iveală piesele lipsă ale puzzle-ului și purtându-ne într-o lume fantastică, plină de farmece și de blesteme vechi, dar și de zile senine, cu aventuri de neuitat.

Părerea mea:
Înainte să-l citesc la rândul meu, am tot auzit despre romanul Teodorei Matei cum că ar fi un basm pentru adulți. Are într-adevăr fragmente care descriu de o lume de basm: zile însorite, idilice, petrecute de un copil la propriul său castel, zile în care el descoperă încet-încet lumea și misterele ei cu o fascinație naivă, dar frumoasă prin inocența ei. La fel, modul în care Nikos și Rita își împletesc viețile e atât de simplu și de natural încât la un moment dat devine din ce în ce mai greu de crezut că viitorul nu va fi de partea lor.

Însă partea luminioasă este doar o fațetă a romanului, care ascunde o serie de fragmente desprinse din cele mai negre coșmaruri. Sunt scene vii, reci, care îți ridică părul pe ceafă, sunt scene scurte, dar intense, care pot fi rezumate scurt: de groază. M-a impresionat precizia lor, țintind drept în miezul temerilor care te fac să te ascunzi sub pătură noaptea: plante care se încolăcesc în jurul tău, lucruri care se agață de tine din spate, creaturi supranaturale care te înconjoară, gheare, colți, frig... un întreg univers care este împotriva ta.

Poate sunt eu ușor de impresionat, recunosc asta despre mine, dar chiar și așa, primul lucru pe care mi-l voi aminti mereu despre Stăpânul castelului este constrastul fascinant și aproape dureros dintre lumină și întuneric, dintre idilic și terifiant, dintre simplitatea unei prietenii dintre doi copii și complicațiile unei relații între doi tineri. De asemenea, mi-a plăcut faptul că nu toate trecerile dintre cele două stări au fost bruște, a existat și o stare intermediară, cotidiană, relaxantă în felul ei. Pe scurt, mi-a plăcut modul cum a fost dozat acest contrast.

La capitolul minusuri, aș avea o singură obiecție: m-a deranjat atitudinea Ritei, pe care n-am înțeles-o. Poate pentru că povestea s-a concentrat mai mult pe Nikos sau poate pentru că Rita fusese deja inițiată în ceva ce eu n-aș putea înțelege, cert e că mi s-a părut mult prea resemnată. Poate dacă aș fi privit lumea din punctul ei de vedere, aș fi înțeles mai ușor de ce nu a încercat măcar să-și schimbe destinul, poate încercările ei ar fi făcut mai mult rău și finalul ar fi venit doar mai devreme, dar cert e că mi s-a părut că a renunțat prea ușor la ceea ce avea, mi s-a părut că a avut avantajul extraordinar de a ști ce urmează să se întâmple și nu a făcut nimic pentru a opri dezastrul... Poate existau legi străvechi, mai puternice decât ea care au împiedicat-o să acționeze, poate a încercat tot ce a putut, dar ferită de ochii lui Nikos, și, prin urmare, de ochii noștri, dar cert e că mie mi s-a părut că a renunțat fără luptă și, pe de-o parte, asta mi s-a părut incorect și față de Nikos... (bine, el a greșit oricum, nu pot și nu voi putea vreodată să accept vreo justificare pentru fapta lui)

Bun, deja intru prea mult în detalii și mi-e teamă să nu-mi scape vreun spoiler, așa că închei spunându-vă că Stăpânul castelului e o carte care trebuie citită pentru că reușește să creeze o atmosferă de basm în mijlocul unei lumi moderne, pentru constrastul minunat dintre povestea plină de lumină a unui băiețel-prinț care se îndrăgostește de o fată aparent săracă, dar care ascunde puteri nebănuite și povestea cu iz horror a unui castel bântuit de suflete neliniștite, dar și de regrete vechi... E o carte pentru cei care iubesc o poveste despre destin, magie și castele plasată cu mult talent în zilele noastre, dar care o să vă ajute să evadați din cotidian!

vineri, 9 septembrie 2016

Jurnal: Tabere și vorbă lungă

În ultimul timp a fost liniște deplină pe blog, așa că am de gând să compensez scriind o mega-giga postare astăzi despre toate experiențele acumulate în ultimul timp. Și am adunat câteva în tot acest timp. De fapt, motivul pentru praful virtual depus peste colțișorul meu de Internet este faptul că am părăsit Bucureștiul pentru două săptămâni lungi și frumoase și am plecat spre Tîrgu Mureș, unde am predat un curs la școala de vară de care m-a îndrăgostit anul trecut, când am participat ca studentă.

Paranteză pentru cei pasionați de IT: școala de vară se numește IP Workshop, are cursuri pentru toate nivelurile de cunoștințe, se adresează și elevilor și studenților, are un preț super-decent (între 750 și 1050 ron, depinde când plătiți, iar prețul include 14 zile de cazare și masă, cu două excursii cuprinse în program) și vă oferă ocazia să cunoașteți niște oameni extra-super-faini cu care să petreceți două săptămâni despre care o să aveți ce povesti un an întreg. Serios, după al doilea an, de-abia aștept anul viitor! Gata paranteza :)

Cursul pe care l-am predat se numea Internet of Things, deci în mod evident am avut Internet din plin, însă n-am scris pe blog pentru că am preferat să las puțin de-o parte lumea virtuală și să petrec mai mult timp alături de oamenii pe care i-am cunoscut sau cu care m-am reîntâlnit acolo. În principal, în ultimul timp mi-am petrecut excesiv de mult timp cu doar o mână de oameni, așa că am avut senzația că abilitățile mele sociale, și așa puține și vai de ele, ruginiseră de tot. Binențeles, n-am devenit sufletul petrecerii, nici nu e genul meu, însă a fost plăcut să petrec multe ore cu oameni noi.

Rezultatul? Nopți cu „gustări” de la KFC, cidru și două victorii consecutive la Cards Against Humanity (nu știu dacă asta e bine sau rău, dar jocul e fun, mai ales când lumea e atât de obosită încât și glumele mai nesărate se lasă cu râsete), zile petrecute lucrând la proiecte care mai de care mai interesante, promisiuni de revedere prin București cu o parte din organizatorii de care m-am atașat mult, inclusiv un cuplu de oameni frumoși cu care chiar sper să avem niște double-date-uri anul care vine, o prietenie cu o tipă super, cu care mă știam vag de anul trecut, dar amândouă ne-am judecat aiurea una pe alta și a trebuit un an și mulți „Hai, Gigicăăă*!” pentru a schimba primele impresii greșite... Pe scurt, rezultatul a fost un set bogat de amintiri de neuitat!

*Gigică este apelativul pe care l-am folosit cu fiecare program, plăcuță, led, buton, senzor, telefon, proiector, laptop, mouse și orice altă piesă vag electronică în momementul în care piesa refuza să facă ceea ce ne așteptam noi să se întâmple. Normal că greșeala era la noi, însă tind să personific orice bucată de cod, ca și cum asta l-ar face mai prietenos sau mai cooperant...


Mergi, Gigicăă, mergi!

Mi-a plăcut mult să predau, se împlinesc aproape doi ani de când am început să fac asta, însă cu fiecare nou grup de cursanți, experiența se schimbă. Cea de acum a fost una dintre cele mai prietenoase, pentru că fiind puțini (șapte oameni fără să mă număr pe mine) și având mult timp la dispoziție (4-5 ore pe zi), am ajuns să ne cunoaștem între noi destul de bine, am avut multe ocazii să vorbim pur și simplu, nu doar despre curs și s-a construit o legătură frumoasă între noi toți. Per total, atmosfera a fost foate destinsă, chestie nouă și foarte plăcută pentru mine (după două semestru cu peste 25 de oameni/clasă, cred și eu că în 7 a fost altfel...) Și așa e la toate cursurile din tabără, de asta îmi și place atât de mult aici, atmosfera generală e foarte relaxată, ziua poți să înveți ceva de la profesorul tău, iar seara poți să-l bați măr la Counter Strike.

Pe lângă oameni, am apucat și să revăd orașul, în special Palatul Culturii, care e neașteptat de colorat și de frumos, cu niște vitralii care te lasă cu gura căscată, lângă care sunt baladele populare care le-au inspirat și pe care am reușit în sfârșit să le citesc (și le dau cam 3 steluțe din 5... glumesc! Sunt interesante, îmi place mult cum încep, dar finalurile mi s-au părut grăbite, poate poveștile scurte în versuri nu sunt chiar genul meu...) și cu o orgă imensă pe care am avut norocul s-o și aud anul acesta, pentru că aveau loc niște repetiții pentru un spectacol.

Tot pe lista locurilor care m-au cucerit am bifat încă o dată grădina zoologică, care a reușit anul trecut să nu-mi provoace sentimente contradictorii. De obicei e ciudat, pentru că iubesc animalele, așa că pe de-o parte mă bucur să le văd, pe de altă parte, faptul că sunt închise e deprimant... dar aici păreau relativ fericite. Bine, n-am vizitat prea multe astfel de grădini și oricum toate au fost în România, așa că am puțini termeni de comparație. Totuși, aici a fost primul loc în care animalele nu mi s-au părut furioase sau agitate... spre deosebire de niște oameni aflați în vizită, în special o familie care s-a trezit să strige la niște maimuțe care oscilau între un comportament de apărare și o ignoranță rece... Pe scurt, a fost genul de întâmplare care te face să-l crezi pe Darwin, cu mica mențiune că unele specimene de „oameni” n-au evoluat chiar până la „sapiens sapiens”.

Totuși, m-am simțit bine, mai ales că anul acesta am descoperit un animal despre care habar n-aveam că există... A fost un sentiment extrem de ciudat, mai întâi nu mi-a venit să cred minute bune faptul că mara chiar există, pare un hibrid ciudat între o căprioară, un iepure, și un măgar... apoi am simțit doar o bucurie copilăroasă în fața unei descoperiri așa neaștptate, pentru ca în final să povestesc despre asta cu tot cu dovezi fotografice tuturor oamenilor cu care se întâmpla să discut, ca și cum eu descoperisem specia, nu îmi fusese prezentată de-a gata la Zoo.


Faceți cunoștință cu mara!

Bineînțeles, n-am putut să mă abțin de la a fi blogger timp de două săptămâni întregi și am chiulit vreo oră-două din tabără ca să particip la o serie de lansări din cadrul Festivalului Internațional Mystery & Thriller care avea loc chiar în Tîrgu Mureș. I-am ascultat pe Quentin Bates, Teodora Matei și Daniel Timariu lansându-și cărțile proaspăt ieșite din tipar și pe Petru Berteanu și, din nou, Teodora Matei prezentându-și cărțile care s-au lansat la începutul verii la București, totul coordonat de Bogdan Hrib și punctat pe alocuri de comentariile lui Lucian Dragoș Bogdan. Am plecat cu 3 cărți mai bogată (dintre care una cadou, mersi mult Daniel!), confirmând faptul că nu pot să plec nicăieri fără să revin cu mai multe cărți decât aveam în bagaj cand am ajuns acolo ;)


N-au fost numai zile cu soare și voie bună, ci și câteva momente pline de adrenalină. Am fost în excursie la Praid și n-am putut rezista să nu mă sui și eu pe sforile din Aventura Parc-ul din salină. Din păcate, după un traseu galben (simplu, adică) la care mi-au tremurat genunchii, dar m-am descurcat, am încercat un traseu roșu care s-a terminat mai devreme decât trebuia, pentru că drăgălașul meu creier a decis că el nu mai poate și a refuzat efectiv să-mi mai propulseze corpul înainte, așa că am așteptat cuminte să fiu scoasă de pe traseu... ca să merg imediat pe tiroliană, pentru că pot! În continuare, toate situațiile în care sunt undeva sus, suspendată deasupra unui gol, înseamnă o luptă constantă între corp și minte, sunt momentele în care simt fizic scindarea dintre cele două, se lasă cu tremurat de genunchi și cu propulsie generată numai de voință pură... corpul meu pur și simplu nu vrea să se miște, dar eu vreau, deci mă mișc... Încet, uneori dureros de încet (e al naibii de nașpa când mă mișc ca melcul pe o sfoară la 10 metri deasupra solului, pentru că vreau doar să se termine mai repede, dar e o luptă pentru fiecare milimetru)... problema e că e epuizant, iar de data asta am forțat mai mult și a ajuns și mintea să zică „pas”, așa că a trebuit să cobor...

Totuși, îmi place la nebunie, îmi place senzația aceea de scindare, mă face foarte conștientă de faptul că suntem doar piloți care controlăm o mașinărie din mușchi și oase care are și ea, uneori, propriile nevoi care se întâmplă să fie contrare dorințelor noastre. Iubesc momentele când sunt deasupra golului și încerc să mă lupt cu mine însămi, când sunt conștientă de fiecare mușchi și de fiecare bătaie de inimă, când lumea mea înseamnă doar următorul pas, următorul milimetru și nimic altceva nu mai există și nu mai contează și nu mă pot gândi la nimic... E fascinant! Bine, nimic din ce-am zis nu se aplică la tiroliană, aia e doar fun, stau în ham ca-n scaun, nu e niciun efort la mijloc.

Din păcate, toate lucrurile bune se termină, așa că acum sunt iar în București, unde încerc să recuperez somnul pierdut. Iar dorm mult și prost, sper să-mi revin săptămâna viitoare, eram așa mândră de mine când mă trezeam odihnită la 7, acum abia reușesc să mă rostogolesc afară din pat pe la 10... Daaar cu puțin antrenament, ar trebui să-mi revin, mai ales dacă mă reapuc de înot, ca să am un motiv bun să mă dau jos din pat dimineața. Așadar, a fost o vară plină, însă până la începutul facultății mai e destul timp să-mi reîncarc bateriile.

Voi ce faceți? Cum a fost vara asta pentru voi? Și ce părere aveți despre tabere, ați fost vreodată, vă plac?

marți, 16 august 2016

Rezultatele concursului aniversar

Acum câteva săptămâni, blogul a aniversat 3 anișori de existență în forma actuală, motiv pentru care am lansat un concurs cu 3 premii în cărți pentru 3 cititori norocoși. Și pentru că de-a lungul timpului, mi-a plăcut să experimentez cu cerințele concursurilor, ca să văd ce idei funcționează și ce nu, de data asta concursul a fost lansat pe pagina de facebook a blogului, așa că în loc să trebuiască să răspundeți la o întrebare într-un comentariu pe blog, v-am cerut să-mi răspundeți într-un comentariu la o postare pe facebook.


Suprinzător, mediul în care am lansat concursul a făcut diferența (sau poate v-au plăcut cărțile oferite mai mult ca oricând, ori poate faptul că au fost 3 și nu una a ajutat, nu știu), fiind primul concurs la care am avut aproape 100 de persoane înscrise. Vă mulțumesc din suflet fiecăruia dintre voi, e o plăcere să văd atâta lume care își dorește să citească autori români. Sper doar ca măcar o parte dintre cei care n-au câștigat să fie acum puțin mai interesați de cărțile respective, pentru că de fapt, scopul acestui blog e să vă aducă mai aproape cărțile care m-au fascinat.

Bun, gata cu vorba. Deja a trecut aproape o săptămâna de când s-a încheiat concursul și faptul că ați fost mulți nu e o scuză să tărăgănez atâta timp rezultatele. Prin urmare, cei trei câștigători sunt *drum roll*: Mihaela Mihaela a câștigat Sub steaua infraroșie de Alexandru Lamba, Kata Katrin a câștigat Căldura ghețarilor și Ioana Diaconu a câștigat antologia Exit. O să vă rog să-mi trimiteți un mesaj privat pe pagina de facebook a blogului de pe contul cu care v-ați înscris, în mesaj urmând să precizați numele complet și o adresă de livrare.

Mulțumesc din nou tuturor celor înscriși și vă mai aștept cu comentarii pe blog sau pe facebook. Mai jos găsiți listele cu toți cei înscriși și rezultatele de pe random.org.