Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

miercuri, 30 decembrie 2015

Leapșa: 2015 review

De obicei, postam tradiționala leapșă pe 1 ianuarie, însă anul acesta am decis să mă sincronizez cu toate articolele care vorbesc despre anul care se încheie. În același timp, am ales să nu mai cresc numărul de întrebări, mai ales că am observat în lepșele de anul acesta că majoritatea au sub 10 întrebări. Prin urmare, cred că 15 sunt de ajuns. Așadar, cam așa a fost anul meu, pe scurt:

1) Care este cea mai fericită amintire din anul 2015?
Anul acesta, din păcate, am reușit să ajung la munte o singură zi, când am urcat pe Cheile Turzii, apoi am decis să nu ne întoarcem tot prin chei, ci am urcat pieptiș muntele. A fost horror, panta era imposibil de abruptă (pentru mine, pentru alții probabil n-a fost mare lucru) însă o dată ce s-a terminat urcușul, mi-am dat seama că a meritat, peisajul era incredibil.

2) Care e cel mai trist lucru care ţi s-a întamplat în anul care s-a încheiat?
Mi-am dat seama că nu le pot face pe toate. E un răspuns ciudat, știu, dar am avut niște zile, mai ales vara asta, când am vrut să dau 110% și la proiectul la care lucram, și într-o relație aflată la început, și la citit, și pe blog, și la bazin și, peste toate astea, să fiu și prezentă acasă, petrecând timp cu familia. Și să și dorm. În final, deși am reușit să jonglez acceptabil cu toate, tot am avut senzația că am făcut lucrurile cu jumătate de măsură. Totuși, am înțeles că nu pot face totul perfect și realizarea acestui lucru m-a cam întristat...

3) Care este cuvântul care rezumă cel mai bine anul 2015?
Început. Am avut senzația că abia anul acesta am reușit să-mi încep procesul de maturizare, am început să înțeleg cam ce presupune viața de adult. Nu pot spune că-mi place, aș prefera să mai amân responsabilitățile vreo... 60-70 de ani? Dar, ca să închei răspunsul pe un ton optimist, tot anul acesta am început și niște chestii faine.

4) Ce dorinţă ţi s-a împlinit în 2015?
Well, am avut o singură dorință pentru anul acesta, și anume să fie mai fain ca acela care s-a terminat. Totuși, a fost un roller-coaster, a avut perioade oribile și perioade minunate, alternând între ele, uneori chiar în cursul aceleiași zile. Însă, trăgând linie la final, a fost un an minunat, așa că da, dorința s-a împlinit.

5) Care este realizarea pe care nu vrei s-o uiţi?
M-am apucat de înot! Am învățat să înot prin copilărie, când mergeam în fiecare vară la bazin măcar 2 săptămâni. N-am mai fost de ani de zile însă anul acesta mi-am reluat obiceiul, am înotat aproape 3 luni, adică o parte din vară și puțin din toamnă. Și deși nu mi-am reînoit abonamentul în ultimele luni, mi-am propus să reiau în 2016, cât de curând o să-mi permită timpul. Senzația de plutire e prea faină ca să mai las să se scurgă ani de zile până să intri iar într-un bazin.

6) Câte cărţi ai citit în 2015?
Pfff... 44, acum o citesc pe a 45-a (o să-o termin până la finalul anului). Și sunt foarte, foarte dezamăgită din cauza asta. Ținta mea pentru fiecare an este de minim 50 de cărți, ceea ce înseamnă aproape un volum pe săptămână. Până acum, am depășit acest număr în fiecare an, mai puțin acum. Bine, nu citesc pentru a strânge un anumit număr la final de an, citesc de plăcere, însă tristețea vine din faptul că îmi place enorm să citesc și anul acesta n-am reușit s-o fac suficient... Dar sper să nu se mai repete și având în vedere cât de tare mă deranjează chestia asta, probabil anul viitor o să mă ambiționez și o să sar de 50.

7) Dintre ele, care a fost cea mai bună carte citită?
În fiecare an mă enervează întrebarea asta, dar anul acesta mi-e mai ușor pentru că am citit Hoțul cuantic, care m-a făcut să exclam încă de la primele pagini că e cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta. Și deși asta se întâmpla în aprilie, n-am mai exclamat asta despre nicio carte de atunci încoace. Prin urmare, Hoțul cuantic câștigă.

8) Dar autorul care te-a impresionat cel mai mult?
Dan Rădoiu. Citind atât Povestiri de la marginea realității, cât și Case cu dinți și alte povestiri semnate de el și publicate online, nu am putut să nu fiu fascinată de versatilitatea stilurilor abordate, de cât de ușor jonglează cu idei, personaje, perspective. Foarte, foarte fain!

9) Care e cel mai frumos citat pe care l-ai descoperit în 2015?
Primul care îmi vine în minte e un citat din Hoțul cuantic, cel care m-a făcut s-o numesc cartea anului, dar asta doar pentru că abia am scris despre el. De fapt, citatul acela are mai mult o însemnătate personală, așa că, după ce m-am mai uitat puțin pe lista romanelor citite anul trecut, am ales un citat care m-a mișcat atât de tare încât am simțit nevoia unei pauze de lectură în care să-l diger:

„Uităm ușor, pentru că ne e mai comod, ca să ne protejăm de lucruri care ne dor foarte tare și care altfel ne-ar sparge din interior în mii de bucăți. Care altfel ne-ar distruge într-o clipă, fără să fim pregătiți. De aceea îmi place mie să dorm. În somn poți să te recompui pe tine, cel spart, dar fără să te deranjeze când te trezești și ai uitat ce ai făcut din tine.”
© Alexandru Voicescu - Malad - Editura Herg Benet

10) Care carte citită în 2015 ţi-a displăcut/te-a dezamăgit cel mai tare?
Magicienii de Lev Grossman. M-a derajat puțin stilul, care mi s-a părut foarte distant, ca și cum naratorului nu i-ar fi păsat cu adevărat de nimic, dar aș fi putut trece peste asta dacă romanul nu mi s-ar fi părut o combinație nereușită între Harry Potter și Cronicile din Narnia. Și chiar dacă în primul caz, similaritățile cu Harry Potter nu sunt deranjate, pentru că autorul își aduce propria originalitate în amestec, în cazul al doilea, Filory = Narnia + funcția de replace din Word. Aslan nu e leu, e doi berbeci, dar cu un rol identic. În tărâmul de tranziție dintre lumi nu sunt bălți, sunt fântâni, dar funcționează la fel. În acel tărâm nu se ajunge cu inele, ci cu nasturi, dar în rest, nu e nicio diferență. Și aș putea continua până la epuizare, dar n-are sens. Oricum, pentru un iubitor al Cronicilor din Narnia, am fost dezamăgită, mai ales că speram că povestea se întreaptă într-o anumită direcție, că vrea să dea o lecție (cu care nici măcar nu eram de acord, dar avea un sens), dar finalul dărâmă până și asta... Și totuși, chiar dacă am fost atât de nemulțumită, am să-mi iau volumul 2 și am să-l citesc, pentru că a existat ceva la carte, un je ne sais quoi care să mă determine să-i acord seriei o a doua șansa.

11) Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în 2015?
La naiba! Nu vreau să aleg între Ex-Machina și Marțianul, dar pe primul l-am văzut de 2 ori în mai puțin de o lună, atât de mult mi-a plăcut. Și e cu roboți, ceea ce bate puțin planeta Marte. Dar doar puțin, la naiba, Matt Damon a fost genial în filmul lui...

12) Care este cea mai frumoasă melodie pe care ai descoperit-o în 2015?
Știu, știu, cântecul e din 2014... Eu l-am descoperit anul acesta și are o însemnătate foarte specială, cine știe, cunoaște.... Mă rog, cine știe probabil nu va citi acest articol prea curând (sau niciodată), dar tot iubesc melodia asta :)


13) Regreţi ceva ce (nu) s-a întâmplat în 2015?
Că n-am învățat încă să spun „nu”, acel „nu” adevărat, spus cu convingere. Și că motivul pentru care nu știu să spun acel „nu” este că încă mi-e teamă că voi rata oportunități și am să regret mai târziu. Presupun că am descoperit că am mai puțin curaj decât credeam, așa că anul viitor voi încerca să mai lucrez la capitolul ăsta & grow a pair.

14) Ce ai învăţat din experienţa adunată în anul care s-a încheiat?
Că nu le pot face pe toate și că nu pot spune nu? Nu, de fapt am învățat că uneori, trebuie doar să închizi ochii, să sari în gol și apoi să-i deschizi și să te bucuri de zbor. Pentru că, într-un fel foarte metaforic, viața e ca în desenele animate, dacă nu crezi că o să cazi, poți merge prin aer. Sau, cel puțin, așa îmi place mie să văd lucrurile.

15) Scrie o dorinţă pentru anul 2016.
Pe lângă tot ce am menționat mai sus, cum ar fi să citesc mai mult sau să învăț să am mai mult curaj, o dorință pe bune, una adevărată, este ca într-o zi, nu știu când și oricum nu contează când, să mă sui într-un tren și să merg într-un oraș în care n-am mai fost până acum și să-l vizitez pur și simplu. Poate, în funcție de finanțe, chiar să pot sta o noapte acolo, ca să-mi pot alege un oraș aflat ceva mai departe de București, dar oricum, vreau să-mi găsesc o zi nebună în care să cumpăr un bilet de tren și să merg undeva, nu contează unde.

Invit pe toată lumea să preia această listă de întrebări, dar în mod deosebit voi nominaliza câțiva bloggeri: Leontina, Veronica, Pufuleț, Răzvan, Andreea, Sara, Diana. Și, nu în ultimul rând:
La mulți ani tuturor!

sâmbătă, 26 decembrie 2015

De citit: Bogdan Mihăilescu

Articolul acesta s-a născut dintr-o provocare. E prima dată când nu scriu despre un roman sau un volum de povestiri, ci despre un autor care a publicat până acum doar în revista Nautilus. E ciudat pentru că a scrie despre persoane aflate abia la începutul drumului e întotdeauna dificil și, în plus, există alți oameni care fac asta lună de lună, oferind un feedback mult mai calificat decât aș putea eu oferi...

M-am gândit serios de câteva ori să refuz provocarea, pentru că nu-mi dădeam seama ce aș putea avea de spus. Apoi am citit textele și m-am răzgândit, am vrut să povestesc puțin despre ce am citit pentru că povestirile m-au purtat cu câțiva ani în urmă, înainte de facultate sau de blog sau de griji, într-o vară pe care mi-am petrecut-o la țară, citind povestiri scurte semnate de Asimov sau de Clarke. Nu spun că Bogdan a ajuns la nivelul lor, nu încă, dar e pe drumul cel bun, pentru că povestirile lui au acea chichiță din final care dă un sens nou poveștii. Și, spre deosebire de alți autori, textele lui, deși sunt scurte, te prind.

În plus, mi se pare fain că nu abordează doar teme generale, precum întâlniri de gradul III (Antropomorfism sau Firul invizibil), călătorii în timp (Paradoxul bunicului) sau inteligența și cum se poate ea cuantifica (Lecția de etologie), ci și problemele din societatea noastră, din zona lecturii, problemele cu care autorii români se confruntă. Pe lângă textul deja publicat (Ultimii oameni), la ultima ședință a cenaclului Prospect Art, Bogdan ne-a citit un text la care lucrează care îmbină cumva și realitatea uneori dură a scriitorilor români, dar și poveștile SF cu un twist final.

De fapt, dintre toate povestirile, preferata mea este Ultimii oameni (care întâmplător, a fost prima pe care am citit-o). La o primă lectură, mi s-a părut un text amuzant, m-a distrat întorsătura de situație din final, modul cum s-au aranjat lucrurile. Însă dincolo de umor, povestea discută nişte probleme foarte actuale ale scriitorilor români, aşa că în final, zambetele inițiale devin mai amare şi parca te bate gândul să citeşti mai puțini autori ,,marțieni".

Totuși, deși textele lui de până acum sunt reușite, sau poate tocmai de aceea, aș vrea să văd ceva mai mult de la el, aș vrea să-și încerce mâna cu niște povestiri mai lungi, în care să aibă timp să dezvolte mai mult atât personajele, cât și intriga, aș vrea să văd lucrurile crescând ceva mai lent, nu ca extraterestrul din Firul invizibil. Cred că ar fi un pas în plus în direcția publicării pe hârtie, pentru că, după părerea mea neavizată, talent este, Bogdan deja știe cum să scrie ca să prindă cititorul, ba chiar reușește să ne facă să zâmbim, ceea ce reușesc foarte puțin scriitori.

Și aș vrea să văd cărțile lui Bogdan pe rafturi, aș vrea să-i cer autografe an de an la Gaudeamus, pentru că nu numai că îl cred în stare să publice pe hârtie, dar a reușit deja se se înconjoare de oameni care îi pot oferi feedback adevărat, din acela dur, care taie în text ca în carne vie, dar care ajută la șlefuirea poveștii. Și cred că în perioada aceasta în care mulți autori aleg Fantasy-ul în favoarea SF-ului, e nevoie ca un autor ca Bogdan să pună mâna pe tasatură și să ne reamintească tuturor iubitorilor genului de ce ne-am îndrăgostit de navele spațiale și de cele temporale, de extratereștrii de pe Marte sau din sisteme îndepărtate.

Între timp, însă, vă recomand textele deja publicate și poate că o să ne strângem mai mulți care să-l batem la cap să scrie până când o să-i vedem volumul de debut în librării.

miercuri, 23 decembrie 2015

Film: Star Wars - The Force Awakens

Exista 4 categorii de oameni: cei care se feresc de spoilere închizând laptopul, telefonul, ruterul, ferestrele și ușa, trăind ochii închiși și cu dopuri în urechi (exagerez, desigur, deși genul ăsta de oameni nu te lasă să zici că ți-a plăcut un film pentru că faptul că filmul e bun e spoiler), cei care vânează spoilerele cum vânează un cititor reducerile la cărți (tocmai ca să știe exact la ce să se aștepte, pentru că dacă nu știu totul dinainte, n-o să știe ce reacție să aibă) și cei care nu caută cu lumânarea spoilere, dar care pricep că doar o poveste nu foarte bună e afectată de faptul că știi deja care va fi finalul. Și, desigur, mai sunt și oamenii care nu știu ce e aia spoiler.

De când a apărut filmul nou cu Star Wars, cei din prima categoria au ieșit din casele lor blindate mai virulenți ca oricând, gata să linșeze pe oricine zice că roboțelul nou e simpatic - spoileeer! - sau că povestea e despre găsirea lui Luke, care a dispărut - Spoileeeeeer!!!, deși chestia asta se zice literalmente în primul minut al filmului - sau că ai mai vedea filmul odată - SPOILER, bă, cum îndrăznești să-mi zici ceva despre film, nu ți-e rușine să deschizi gura?!

Ca să încerc să împac pe toată lumea (rațională), o să încerc să mă limitez la a menționa chestii de bun simț despre film, în special părerile mele, dar dacă vi se pare că a ști că ăla rău are o sabie laser cu gardă laser (poza cu sabia e pe poster, ca să nu mai zic că apare în trailer) e mega-ultra-spoiler și că acum n-o să vă mai puteți bucura de film, atunci abandonați acest articol chiar acum, închideți pagina, ștergeți blogul din istoric și ascundeți-vă sub pătură până mergeți să vedeți filmul. Și nu, nu e voie cu telefonu' sub pătură, că telefonul are acces la net și netu' e plin de spoilere.

Bun, acum că am scris disclaimer pentru panicați, să trece la disclaimeru' pentru fani. Există 3 categorii... glumesc. Ideea e că nu mă consider fan Star Wars. Nu am crescut cu filmele astea, nu am avut costum de prințesa Leia când eram mică (și n-am nici acum costumul ei din Episode 6) și nu am visat niciodată să primesc o sabie laser de Crăciun. Eu am fost mai repede copilul care aștepta scrisoarea de la Hogwarts. Sorry, not sorry.

Ceea ce nu înseamnă că nu știu ce e aia un Jedi, că săbii roșii au ăia răi, că Do or do not, there is no try, că R2D2 e ăla mic de piuie și că C-3PO e ăla cu „valuare” că e făcut din „haur” sau că ăla negru de respiră greu e tasu' (lu' Luke, nu la robot). Mai știu și că episoadele n-au ieșit cronologic pentru că in charge of planning Yoda was, că alea noi sunt mai nașpa ca alea vechi, că Han Solo a tras primul și că Jar Jar Binks e detestat de toată lumea (deși, atunci când aveam sub 10 ani și adormeam la Star Wars când se uita tata, mie mi se părea simpatic). Și știam toate astea fără să fi văzut vreun episod cap-coadă vreodată. Dar, ca să fiu sinceră până la capăt, am văzut începutul de la Amenințarea Fantomei de vreo 100 de ori. Mereu adormeam după ce scăpau de peștele ăla mare și se dădea reclamă. Și am mai văzut și scenele cu antrenamentul lui Luke de pe Dagobah tot de infinite ori, pentru că Yoda mi-a fost simpatic întotdeauna și mă chema tata mereu să văd secvențele cu el.

Din postura mea de ne-fan, atunci când am aflat că urma să văd SW#7 în cadrul unei petreceri de Crăciun din Politehnică, m-am pregătit văzând episodul 4 cap-coadă, nici măcar cu pauze, tot în Poli. Sincer, ca să știți ce păreri are tipa care scrie recenzia, mi s-a părut bunicel spre meh. Luke mi s-a părut un pămpălău și jumătate, iar Darth Vader era mare brânză pentru că așa ziceau fanii, mie nu mi s-a părut că ar fi cine știe ce respectat, deși era ăla rău (ceea ce era singura lui caracteristică). Din fericire, Han Solo și roboțeii (drozii, adică) au fost destul de faini cât să iasă ceva bun din film, mai ales că au fost cam singurele personaje care nu m-au plictisit. Și am reușit și să apreciez efectele speciale, deși am văzut varianta în care Lucas a mai trântit câte o reptilă CGI din când în când, ca să strice farmecul (iar jocul cu roboți de pe Millennium Falcon a fost degeaba). Totuși, povestea a fost destul de ok, așa că pentru o persoană ne-fan de 21 de ani care a văzut Avatar și Interstellar, n-a fost chiar rău. Dar nu l-aș revedea prea curând și nici nu ard de nerăbdare să le văd integral pe restul.

Oficial, asta a fost cea mai lungă introducere pe care am scris-o până acum. Ok, să vorbim și despre filmul SW#7 în sine: mie, persoana care nu știe toate dedesubturile Universului SW, dar care știe câte ceva pentru că e pop-culture, mi-a plăcut. Mult. Mult mai mult ca Episode 4. Da, stimați fani împătimiți, episodul nou reia mare parte din povestea din primul SW ever. Dar o face bine, face povestea interesantă, te ține cu ochii lipiți pe ecran, nu cu ochii dați peste cap de cât de plictisitor și plat e un personaj.


Da, Rey e ca Luke. Dar și Poe Dameron e ca Luke (o să vă prindeți când vedeți scena lui măreață din final). Dar Rey e și ca Han Solo (pentru că este, are niște scene foarte faine cu el unde they go full nerd) și Finn e Han Solo (pentru că nu e cauza lui) și până și Han Solo e Han Solo (și, damn, nu ai cum să nu-l iubești). Și Rey e și ea însăși, pentru că planeta ei deștertică a învățat-o să se bată cum nici măcar 10 Tatooine și vreo 3 Dagobath nu l-ar fi putut învăța pe Luke. Și Finn e și el însuși pentru că e simpatic și naiv și e al naibii de uman. Și pentru cei care vor să insiste că The Force Awakens e egal cu A New Hope fără să vadă că e doar similar, dar e mult, mult mai bun și că e intenționat similar, pentru că e făcut și pentru nostalgici și că e intenționat făcut mai bun pentru că e și pentru fanii noi, atunci Poe e Leia și peste două filme o să-l vedem în bikini, așa că stați acasă și lăsați-ne să ne bucurăm de filme. Apropo, știați că au existat oameni cărora nu le-a plăcut Star Wars atunci când era proaspăt apărut? Blasfemie, nu?

Și ultimul, dar nu cel din urmă, mai e personajul Kylo Ren, the bad guy care ar trebui să fie egal cu Vader, dar care a dezamăgit fanii „adevărați” pentru că nu e la fel de rău și de înfricoșător ca Vader, că e un copil răsfățat și slab și că fără mască arată ca o glumă. Stimabili fani: ASTA ERA ȘI IDEEA! El nu e Vader. De fapt, singurul care vrea ca între Kylo Ren și Darth Vader să fie semnul egal e Kylo Ren. Restul s-au prins că nu e nici pe sfert Jedi-apoi-Sith-ul care a fost nea Vader și tocmai asta e întreaga bază a personajului, tocmai asta îl face uman, deci real, deci credibil. Kylo Ren nu trebuia să sperie pe nimeni, acesta a fost rolul lui din totdeauna și l-a jucat bine.

Povestea, ca intrigă, nu e chiar ca în Episode 4, că acolo nu căutau pe nimeni, dar ajunge să fie tot pe-acolo, pentru că e fun să fii rău și să construiești Death Star după Death Star. Doar că de data asta SW nu mai e doar despre binele-care-bate-răul-sfârșit, ci are ceva miză emoțională, începe să-ți fie teamă că ăia buni s-ar putea să nu scape cu toții și începe să ți se pară că ăia răi au și ei problemele lor și de asta sunt răi, nu pentru că așa scrie în scenariu. Ceea ce mi se pare foarte bine, bun venit în secolul în care Superman are procese de conștiință și are un film ultra-dark.

Efectele speciale sunt ok, sunt nostalgice uneori (n-a modificat nimeni piu-piurile navelor sau fâș-fâșurile săbiilor laser, nici fontul ușor pixelat care ne anunță că ne aflăm „A long time ago in a galaxy far far away”), faine alteori (hiperspațiul ăla arată a secol 21, bile albe for that). De fapt, bile negre nu prea am pentru film. Poate, dacă mă chinui, cred că Rey a fost puțiiiin prea Mary Sue, deși nu mereu, în 99% din cazuri avea sens. Și poate au fost unul sau două momente care nu au avut suficient back-story (mi-ar plăcea un flash back cu Kylo Ren trecând de partea întunericului, daaar dacă folosesc Forța, îmi dau seama că probabil ar fi cam echivalent cu al lui Anakin... totuși, sunt curioasă care au fost motivele lui). De fapt, m-am răzgândit, n-am bile negre. A fost un film bun. Nu super-profund, nu schimbător de lumi și mentalități (deși, dacă o parte din oamenii care s-au ofticat că e un negru în SW și că există o jedi-femeie-personaj central s-ar răzgândi văzând filmul, atunci ar schimba ceva), dar un film mult mai bun ca multe altele.

De fapt, e un film pe care l-aș revedea zilele astea. Și eu nu revăd filme la cinema. Deci e un film care va produce cel puțin o nouă generație de fani (cu mine cu tot, poate îmi cumpăr costum... de Rey ;P). Și cred că niciun fan care chiar iubește seria se va supăra din cauza asta.

marți, 15 decembrie 2015

Rezultatele concursului „Povești de neuitat”

La începutul lunii, v-am rugat să vă exorcizați de fantomele cărților care vă bântuie, povestindu-mi despre ele la fel cum Imp, protagonista romanului oferit ca premiu unui norocos, scrie despre fantomele ei. Și pentru că nicio bântuire nu se termină cu adevărat, ci doar e pasată mai departe, a venit timpul să pasez și eu una din poveștile care mă vor bântui multă vreme de-acum înainte.

Random.org a decis că acela dintre voi care va primi un exemplar din Fată înecându-se chiar înainte de Crăciun este Coliță Alex. Felicitări Alex! Aștept un e-mail cu datele tale personale (numele, adresa de livrare și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maxim 3 zile (adică până pe 18 decembrie, inclusiv).

Mulțumesc editurii Paladin pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și mulțumesc tuturor participanților! Sper să vă revăd pe blog, să discutăm despre toate cărțile care își lasă amprenta asupra noastră.


duminică, 13 decembrie 2015

Recenzie: Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks

Povestea:
În primul ei an la prestigiosul liceu Alabaster, Frankie era cunoscută doar pentru că era sora mai mică a Zadei. Era o fată nu prea populară, membră în clubul de dezbateri, mulțumită cu prietenii ei nu prea populari, dar nici excesiv de ciudați. În vara de dinaintea celui de-al doilea an, însă, pubertatea i-a oferit tot ce avea nevoie pentru ca anul următor să devină una dintre cele mai populare fete din școală.

Totuși, pe Frankie nu o interesează doar să capete atenție pentru că are un corp de invidiat, ci vrea să fie remrcată pentru mintea ei sclipitoare, așa că pe parcursul anului va încerca să intre în societatea secretă a cărui președinte e chiar noul ei prieten, o societate exclusivistă, care acceptă doar bărbați în rândurile ei. Dar în ciua acestui obstacol, Frankie va face totul pentru ca școala să nu-i uite niciodată numele.

Părerea mea:
Atunci când am primit această carte din partea editurii Trei, nu prea știam unde s-o iau. Nu mai auzisem de ea (nu știu cum mi-au scăpat veștile despre lansare), dar m-am simțit puțin mai bine pentru că numele autoarei îmi suna vag cunoscut. Am înțeles repede de ce: Scandaloasa poveste... e semnată de autoarea romanului Mincinoșii, despre care știam că impresionase mulți book bloggeri. Tocmai de aceea, deși hotărâsem că o să stau o vreme departe de genul YA, mi-am zis să încerc să aflu despre ce e vorba.

La început, mi s-a părut puțion dubios stilul lui Lockhart, îmi amintea mai mult de un raport decât de un roman, ca și cum ar fi existat undeva un rezumat al acțiunii cărți, care mai apoi urma să ne fie prezentat punct cu punct. Aproape vedeam un power-point cu o listă cu bullet-points în loc să vizualizez acțiunea. Pe parcurs, însă, autoarea a trecut ceva mai asemănător cu o narațiune, deși uneori mai erau câteva fraze de raport aruncate din când în când care mă scoteau din starea dată de poveste.

După aceea, însă, a fost prezentat conceptul de panoptic (care, dacă e să văd romanul ca pe o prezentare, ar fi cuvântul cheie cu care auditoriul trebuie să rămână la final), care m-a fascinat pentru că mi-am dat repede seama că e într-adevăr foarte eficient. M-a dus repede cu gândul la Big Brother și la diverse romane distopice/regimuri politice bazate pe amenințarea cu supravegherea constantă, însă mi-a plăcut și modul în care toate informațiile erau la fel de actuale și în cadrul unei democrații. În plus, mi s-au părut interesante toate informațiile despre diversele acțiuni de critică socială prezentate și modul în care mi-au fost livrate informațiile (împachetate în proiecte școlare) mi s-a părut extrem de potrivit pentru că n-a devenit plictisitor. În plus, mi-a plăcut și mai mult să aflu că erau toate reale.

Bineînțeles, în contextul creat mi s-au părut destul de faine și planurile lui Frankie, în special explicațiile ei din spatele fiecărei „farse” pe care o punea la cale, modul în care încerca să dea greutate unor gesturi aparent fără sens. Din punctul acesta de vedere, al plănuirii în detaliu a unor farse care nu rănesc pe nimeni și care au rolul de a spune ceva, nu doar de a vandaliza de dragul vandalismului, Frankie mi-a devenit repede simpatică.

Totuși, am avut o mare problemă cu ea din alte puncte de vedere. Dacă vorbim despre o minte genială, extraordinar de bună la planificat, atunci nu pot să înțeleg logica din spatele planului ei de a intra în societatea secretă. Da, modul în care i-a dirijat pe băieți a fost demn de toate laudele pe care le-a primit de la narator, dar era evident că nimeni niciodată n-o va asocia cu ele. Dacă scopul ei era să nu fie prinsă, ar fi fost genial, dar ea voia să fie observată, își dorea atenția lor... chiar se așteptau să ghicească? Pe bune? Când ea avea acoperirea perfectă? Nu are niciun pic de sens pentru mine, decât poate dacă pun asta pe seama naivității adolescentine, doar că Frankie nu mi s-a părut deloc naivă...

În final, am sentimente destul de neclare în privința romanului. Povestea în sine e faină, dar stilul scârțâie. Personajul central are o minte genială, dar totuși e neașteptat de fraieră. Personajele secundare există și ajută pe moment, dar sunt incredibil de ușor de uitat... De curiozitate, dacă e cineva care a citit ambele romane, cum vi s-au părut prin comparație? Sau, dacă ați citit doar Mincinoșii, ce ziceți, stilul e tot „de raport”? Și dacă da, funcționează în roman sau v-a scos din stare? Adică voiam să citesc Mincinoșii la un moment dat, dar acum ezit puțin... ce ziceți, greșesc?

joi, 10 decembrie 2015

Recenzie: Omul-fluture de Lucian Dragoş Bogdan şi Teodora Matei

Povestea:
Într-un viitor nu foarte îndepărtat, fiecare persoană care își permite un implant pentru interfațarea cu Rețeaua își petrece majoritatea timpului într-o realitate virtuală unde fiecare poate fi orice își dorește. Virtualul devine mai mult decât o evadare, e un drog: există oameni care trăiesc doar pentru a putea continua să citească blogveluri sau chiar să ia parte la venodrame, echivalentul virtual al unei telenovele, care îți oferă și întreaga experiență senzorială.

În lumea virtuală a Rețelei vrea să intre Sandra, o tânără de la periferii care își dorește doar să scrie, visând să convingă o editură să-i publice o carte pe hârtie pentru ca aceasta să se alăture sutelor de volume din biblioteca publică în care ea și-a găsit mereu evadarea.

Și, desigur, în această lume în care un singur bit scăpat de sub control poate aduce după sine prăbușirea unui imperiu financiar, există destui profitori, hackeri care au transformat furtul de identitate într-o artă. Unul dintre ei este Lucas, un spărgător de primă mână, care însă va trebui să rezolve o problemă destul de spinoasă atunci când, jefuindu-l pe Luigi Spaletti, una din protecțiile acestuia acționează într-un mod neașteptat.

Dacă Sandra va reuși să facă față provocărilor unei lumi ale cărei reguli îi sunt necunoscute și dacă Lucas va reuși să rămână mai presus de toți cei care vor să-l prindă rămâne de văzut descoperind povestea dintre coperțile Omului-fluture.

Părerea mea:
În ultimul timp, am tot citit romane care se petrec într-un viitor relativ apropiat și care prezintă o lume în care oamenii se conectează la o rețea globală pentru a evada dintr-o realitate cel puțin deprimantă. Totuși, până acum n-am mai avut niciodată sentimentul de alienare pe care mi l-a dat acest roman. Deși această versiune a viitorului e destul de aproape de ce îmi imaginez eu că se va întâmpla și deși nu e prima dată când mă confrunt cu ideea unei realități virtuale, de data asta imaginea creată de cei doi scriitori a fost atât de puternică încât treceam uneori prin momente în care voiam să pun cartea jos ca să revin la o lume în care totul e ceea ce pare și în care nu riști ca într-o singură clipă de neatenție, întreaga ta viață să fie ștearsă sau, mai rău, furată cu totul.

Și totuși, deși e unul din principalii responsabili pentru aceste pierderi de identitate alea oamenilor din Rețea, Lucas mi-a devenit repede simpatic, în ciuda moralității sale cu care nu eram mereu de acord. Mi-a plăcut datorită abilităților lui, datorită modului în care manevrează fiecare situație după bunul său plac, dar mai ales pentru că e rapid, agil, descurcăreț... E un hacker care își merita titulatura. Practic, dacă îmi imaginez Rețeaua ca pe o junglă în care legile lui Darwin se aplică la fiecare pas, atunci Lucas e un exemplar al prădătorului din vârful lanțului trofic. Și faptul că știam că în spatele tuturor șiretlicurilor, hackerul e doar un om, mi-a transmis un sentiment ciudat și greu de explicat de speranță...

De asemenea, într-un mod la fel de ciudat, și Sandra mi-a devenit repede simpatică. Nu m-am regăsit în ea, dar avea ea ceva care m-a făcut să-mi doresc să reușească. Într-un fel, Sandra mi s-a părut un concurent fără șanse de reușită și tocmai asta m-a făcut să vreau să-și îndeplinească visele. Din nou, are legătură cu speranța, dar și cu faptul că are vise cu un aer vintage - comparativ cu resul universului din roman - aer care dădea viselor o frumusețe aparte, o nostalgie a unor vremuri mai simple, ceea ce mă ajuta uneori să scap de senzația de alienare despre care vorbeam la început.

Totuși, deși mă așteptam ca unele din celelalte personaje să-mi devină simpatice, cu excepția lui Lucas și a Sandrei, restul au rămas oarecum departe de sufletul meu. Da, îmi păsa de unii dintre ei - a ajuns chiar să-mi pară rău de Luigi la un moment dat, deși îl consideram și îl consider un jeg uman - dar nu m-am simțit aproape de ei. Ceea ce nu m-a deranjat în principiu, pentru că nu mă aștept ca toate personajele unui roman să mă dea pe spate, dar la un moment dat am fost surprinsă că nu reușea să-mi placă de Dana, deși era genul de ființă care ar fi trebuit să mă fascineze, ar fi trebuit să fie genul de persoană cu care mi-aș fi dorit să stau o eternitate la o cafea, vorbind despre absolut orice. Totuși, atitudinea ei mă enerva în fiecare clipă, avea o aroganță care mă facea să mă întreb cum de o mai suportă cineva. Adevărat, a fost utilă poveștii, dar a fost personajul pe care n-am putut să-l înghit.

Pe lângă personaje, alt aspect care m-a impresionat la Omul-fluture au fost micile detalii care îți reaminteau brusc că acțiunea nu se petrece în realitate, ci într-o lume cu alte reguli. Pe lângă zâmbetele și vocile „standardizate” (am înțeles atunci de ce autorii îi mulțumeau lui Mike Hăulică pentru că le-a dat voie, ideea fiind preluată din prozele sale), mi s-a părut fascinantă ideea că orice atingere e periculoasă, fiecare persoană trebuind să fie plină de antiviruși și protecții ca să nu riște să fie contaminată cu cine știe ce viruși sau troieni. De asemenea, mi s-a părut genială ideea cu scrierea în cod mașină (deși cred sincer că în realitate doar un cyborg ar fi capabil să interfațeze cu Rețeaua programând în cod mașină în timp real. Dar ideea cu templul asiatic se potrivea incredibil de bine, așa că am putut să cred că și oameni normali ar putea-o face, măcar într-un univers imaginar). Totuși, nu-mi puteam reține un mic zâmbet de fiecare dată când întâlneam cuvântul „subrutină”. Există posibilitatea să greșesc și să fie un termen foarte utilizat printre „hardiști”, dar cu excepția romanelor SF și a maualelor foarte vechi, eu n-am întâlnit decât termenul de „subprogram”.

În schimb, dacă termenul acesta mi s-a părut o scăpare simpatică, ceea ce m-a deranjat foarte tare la roman, de fapt singura mea problemă adevărată cu această carte e coperta. Cu toată diplomația de care sunt în stare, e oribilă. Da, are o vagă legatură cu romanul, dar serios, e urâtă şi respingătoare. Şi sunt destul e convinsă că se puteau găsi alternative mult mai atractive. Mult mai atractive. Tocmai de aceea, o să vă rog să luați în serios zicala cu judecatul cărții după copertă și să ignorați învelișul. Conținutul merită, e un roman SF foarte fain, care o să vă dea ceva fiori reci pe spate, pentru că nu e cel mai vesel viitor pe care și-l poate imagina cineva, dar e un viitor care o să vă fascineze.

Însă, deși ideea de bază și modul cum a fost transformată într-o poveste mi-a plăcut mult, cea mai faină chestie la roman e finalul. N-aș fi ghicit într-o sută de mii de ani ce ne-au pregătit Teodora și Lucian, a fost atât de surprinzător încât am recitit de câteva ori dezvăluirea pentru că nu-mi venea să cred. Apoi, am recitit și câteva pasaje din roman, înțelegându-le cu totul altfel. Nu vă spun care pasaje, pentru că sunt curioasă dacă ceilați dintre voi care veți citi romanul o să ghiciți finalul dinainte sau nu. Mie mi se pare greu, chiar imposibil, dar eu mereu am fost genul de cititor care nu prea își dă seama de dinainte ce i se pregătește. Așa că vă provoc să citiți romanul și să jucați și voi jocul celor doi autori, încercând să ghiciți deznodămâtul. Eu cred că veți fi surpinși până la urmă, dar într-un mod foarte plăcut.

miercuri, 2 decembrie 2015

Concurs: Povești de neuitat

A trecut destul de mult timp de la ultimul concurs și pe acesta îl tot amân de ceva timp... inițial trebuia să se întâmple de Halloween (și tema se potrivește la fix, doar fraiera de mine n-a reușit să se sincronizeze cum trebuie), apoi m-am gândit să-l pornesc cu ocazia celor 1000 de like-uri de pe facebook (pentru care încă vă sunt foarte foarte recunoscătoare), acum deja se apropie sărbătorile, iar de Crăciun vă pregătesc ceva fain de tot, așa că nu vreau să-l numesc concurs de ceva care să aibă legătură cu iarna... De fapt, nu cred că-mi trebuie motiv ca să pornesc un concurs, nu? Să-i zicem „concurs pentru că pot”?

Bine, pot doar mulțumită editurii Paladin, care mi-a oferit un exemplar din romanul Fată înecându-se, roman pe care l-am citit vara trecută (și i-am făcut recenzia abia în octombrie, așa rău am ajuns cu gestiunea timpului liber) și care m-a impresionat prin faptul că redă uimitor de bine mintea unei persoane nebune (bine, n-am de unde să știu cum e să ai probleme mentale, dar relatările lui Imp sunt ceva atât de străin de modul meu de a gândi încât pot spune că experiența mi s-a părut autentică. De asemenea, nu vreau să fiu insensibilă folosind cuvântul „nebun”, dar Imp îl folosește și ea cu aceeași lejeritate, așa că nu mi s-a părut deplasat în acest caz).

Ok, paragraful de deasupra e făcut mai mult din paranteze decât din fraze... Ideea e că romanul e incredibil de bine scris, e ceva ce trebuie să citești, e fascinant și deși nu e întotdeauna frumos sau grijuliu cu cititorul, ba din contră, deseori mi s-a părut scris chiar cu brutalitate, dar chiar și așa, e genul de poveste care rămâne cu tine. Și chiar asta e tema romanului: povești care te impresionează atât de tare încât te vor bântui toată viața, vor deveni parte din tine și îți vor reaminti că există în cele mai neașteptate momente.

Tocmai genul acesta de povești sunt cele despre care vreau să vă întreb. Așadar, dacă vreți să câștigați exemplarul pe care îl ofer ca premiu, tot ce trebuie să faceți e să-mi scrieți câteva cuvinte despre cartea care vă bântuie pe voi, povestea pe care ați citit-o la un moment dat și pe care n-o veți putea uita niciodată, pe care poate o veți mai reciti din când în când sau, din contră, care v-a afectat atât de intens încât n-o s-o mai atingeți niciodată.

Lăsați răspunsul vostru într-un comentariu însoțit de o adresă de e-mail valabilă și o metodă prin care urmăriți blogul, care e la alegerea voastră, fie e-mail, facebook, twitter, google+ ... avem di tăti. Doar menționați platforma aleasă și numele contului; spre exemplu: Ghanda(GFC). Și dacă vă simțiti deosebit de generoși, puteți să dați și un share concursului, dar asta e opțional (și e valabil și pentru cei care nu participă, dar sunt persoane simpatice)

Concursul se încheie pe 13 decembrie 2015, la ora 23:59. Mult succes tuturor!

marți, 1 decembrie 2015

Dialog cu monstruleți (Atelier de confecționat povești fantastice #4)

Duminica trecută ne-am adăpostit de vremea rece în La un ceai, adunându-ne pentru un nou atelier în care Dan Rădoiu ne-a împărtășit din experiența lui într-ale scrisului. De data asta, i-am avut alături de noi și pe scriitorii Șerban Andrei Mazilu și Oliviu Crâznic, plus o serie de autori din Secția 14 și, bineînțeles, pe Deea Sterea, mama vârcolacilor. Pe scurt, a fost o adunătură de oameni geniali și creativi, iar rezultatele serii au fost pe măsură.


Totuși, evenimentul de luna aceasta a fost mai deosebit, deoarece pe post de încâlzire, am început ziua cu Schimbul de cărți organizat de bookblog, în care am avut pe mese zeci de cărți care se puteau împrumuta. De fapt, conceptul în sine e cel de bibliotecă, doar că o creează chiar participanții, adică dacă ai acasă niște cărți pe care ai vrea să le citească și alții, le aduci și le lași spre a fi împrumutate. Dacă vrei să împrumuți ceva, împrumuți. Și într-un caz și în celălalt îți lași datele personale, dar împrumutul nu e condiționat de nimic, adică nu trebuie să aduci ceva ca să ai voie să iei ceva.

Mi-a plăcut să văd cărți care de care mai diverse, de la romane polițiste la romane istorice, de la cărți vechi și îngălbenite la cărți care păreau neatinse, am găsit chiar și câteva cărți în engleză... Dacă nu aveam un turn cât casa de la Gaudeamus, clar împrumutam una și eu.

Apoi a început atelierul propriu-zis. Tema zilei: dialogul. Mai întâi, Dan ne-a explicat puțin la ce anume să fim atenți atunci când scriem un dialog, în așa fel încât să nu sufocăm replicile personajelor cu detalii inutile. Pentru asta, ne-a sugerat o tehnică pe care a asemănat-o cu trecerea unui cartof fierbinte dintr-o mână în alta. Imediat după ce ne-a explicat-o, a pus teoria în practică alături de noi, testând simultan rezultatul ultimelor ateliere pentru că pentru a avea un dialog e nevoie de personaje, crearea personajelor fiind tema atelierelor precedente.

Așa a apărut Jack Sparrow, șofer de taxi, și doamna Vix, prostituată de lux, între care s-au înfiripat câteva replici. După ce ne-am prins cum se face, Dan ne-a ridicat mingea la fileu prezentându-ni-l pe Ion Petre, un vampir aristocrat care își reneagă specia, dar nu și casta, așa că vinde hamsii cu mujdei la o tarabă din Centrul Vechi, îmbrăcat mereu la patru ace. Clienții și trecătorii nu suspectează nimic, totuși, pentru că de la usturoi, colții lui Ion se retrag, făcându-l să arate aproximativ uman. După ce am făcut cunoștință cu vampirul, a venit rândul nostru să scriem un dialog între el și orice alt personaj ne-ar fi poftit inima.

După câteva minute în care se simțea miros de inspirație turată la maximum, prietenul meu a deschis seria de dialoguri inventate cu un moment de improvizație ușor enigmatic, din care ne-am dat seama că vampirul nostru trebuia să dea piept cu realitățile nu foarte supranaturale ale taxei de protecție. După aceea, cu foaie sau fără, ne-am citit cu toții ideile, care au fost dintre cele mai diverse, de la frați vampiri trimiși să-l aducă pe Ion înapoi în sânul nemuritorilor și până la înțelegeri încheiate cu exorciști catolici, pentru că erau mai ieftini decât cei din alte religii. Unul din cele mai faine momente a fost dialogul improvizat al lui Andrei Mazilu, care s-a încheiat cu moartea prematură a lui Ion, ucis de... Florin Salam, vânător de vampiri!

Pe scurt, ne-am distrat pe cinste, dar am și rămas cu câteva repere despre scris oferite printre creațiile noastre atât de Dan, cât și de ceilalți scriitori prezenți. Și, ca să încheiem seara cu hohote de râs, l-am uitat pe Ion printre hamsiile lui și am încercat să creăm un monstruleț simpatic. După multe încercări, ne-a ieșit un fel de pămătuf de praf multicolor de vreun metru șaizeci, a cărui blană poate străluci fosforescent cu diverse modele, abilitate de care profită ca să comunice într-un fel de cod morse.

Totuși, personajul central a fost șarpele lui vorbitor, folosit pe post de translator. Șarpele e puțin peltic, pentru că are un cercel în limbă, așa că atunci când sunt amândoi inivtați pe post de animatori la petrecerea de revelion a unei corporații și șarpele se amețește bine de tot, replicile sâsâite au curs cu duiumul printre hohotele noastre de râs.

Pe scurt, a fost un atelier foarte fain, mai ales că am avut un invitat special foarte tânăr și cuminte, care s-a plimbat prin mâinile tuturor, chițăind din când în când:


Ne-a cam distras uneori, pentru că o pisică între iubitorii de cărți e cel mai mare hoț de atenție care există, dar a fost una dintre cele mai faine întâlniri de până acum, așa că nu pot decât s-o aștept pe următoarea!

luni, 30 noiembrie 2015

Recenzie: Ultima privire (Dincolo de moarte #4)


Povestea:
După ce Andrei a devenit de negăsit, atât Natalia, cât și Garda încearcă să se împace cu dispariția lui, însă Mynis și regulile Strygorrei nu le vor ușura cu nimic problema. Însă plecarea lui are și efecte pozitive: Natalia se concentrează numai pe conducerea strigoilor, transformând cetatea acestora într-un loc mai bun.

Chiar și așa, există destui care nu-și doresc un om la conducere, în frunte cu Renard, care face tot posibilul să-i submineze Alesei autoritatea. Nici Dragoș și vampirii nu stau degeaba, deși nu se mai arată. Însă nici facțiunea lor nu e mai unită, vampirii luptând mai repede pentru niște idei decât pentru propria specie.

Alianțe șubrede sau neașteptate, răsturnări de situație și personaje noi, toate astea crează un volum care nu trebuie ratat.

Părerea mea:
Nu, această serie nu s-a încheiat. Știu că Adina a zis asta la lansare, știu că a scris asta pe prima pagină când a dat autografe... Eu refuz să cred asta. Nu vreau, nope, nici măcar puțin. Seria asta nu e gata, o să mai existe cărți în același univers. Pentru că nu se poate să nu mai calc prin Strygorra alături de Natalia, să nu mai plănuiesc apărarea strigoilor alături de Gardă, să nu mai aflu care e următoarea mișcare a lui Dragoș... Sunt în etapa de negare și aici am de gând să rămân până la volumul 5 (zise ea cu o voce de copil țâfnos care face botic).

Însă în timp ce aștept volumul următor, pot să povestesc puțin despre acest non-ultim-volum. În primul rând, nu vă apucați de el în metrou. Sau în vreo pauză. Apucați-vă de el seara, înainte de culcare, într-o seară de vineri sau de sâmbătă. Pentru că o să vă prindă. O să vă apuce de ambele mâini și o să vă arunce direct în mijlocul unei lumi din care nu vreți și oricum nu puteți să mai ieșiți până nu întoarceți ultima pagină. Apucați-vă de ea dimineața în metrou și o să vă treziți pe la 11 noaptea că vine un paznic să vă anunțe că metroul nu poate intra în depou cu oameni în el. Apucați-vă de el într-o pauză a școală/facultate/serviciu și o să vă opriți când femeia de serviciu stinge lumina din sala unde sunteți ca să încuie și să plece acasă. Seara, înainte de culcare, în schimb, e ok. O să vă opriți a doua zi, pe la prânz sau, dacă sunteți mai obosit, o să vă adormiți împotriva voinței voastre și o să vă treziți după câteva ore ca să reluați. Serios, eu mă aflu în ultima categorie, am tras de mine până la 3 dimineața vineri, apoi m-am trezit pe la 7 sâmbătă și nici nu m-am dat jos din pat câteva ore bune, ci am continuat să citesc până am terminat. Apoi am mâncat ceva, ca să nu mă autodiger, totuși.

E un volum tumultuos, se întâmplă foarte multe lucruri, dar acțiunea nu e grăbită, ai timp să urmărești totul, să-ți reamintești legăturile dintre personaje care nu mai erau atât de proaspete în memorie (sau poți să trișezi și să citești fișele persoanejlor din anexa de la final). În schimb, însă, o să treci printr-un carusel de emoții, mai ales dacă ești o fire mai empatică, deoarece dacă e ceva ce au în comun majoritatea personajelor din Ultima privire, acel lucru e faptul că niciunul nu e fericit. Natalia e sfâșiată între datorie și dorința de liniște, Garda e sfâșiată între jurămintele făcute strigoilor și promisiunile făcute unul altuia, până și Dragoș e prins între ciocan și nicovală... Și mai sunt muuulte alte alegeri grele de făcut pentru toate personajele, dar nu vă spun mai multe ca să nu vă stric plăcerea de a le descoperi și a le simți pe toate, pentru că nu poți să nu te întrebi ce ai face tu în situația lor și răspunsul nu e niciodată simplu.

Totuși, acesta e și un volum al unor încheieri (nu de tot! E un non-ultim-volum, da?!?), așa că sunt multe momente în care unele personaje își găsesc liniștea, înțeleg că au ales corect sau greșit și își asumă consecințele acelor alegeri, așa că sunt și momentele de calm sufletesc, mai ales spre finalul volumului. Totuși, nu o să găsiți răspunsuri la toate întrebările, nici rezolvări ale tuturor problemelor, nici măcar un final închis. Și că tot am menționat finalul, fără să vă dau niciun fel de spoiler, chiar nu cred că e genul de final pe care Adina o să-l lase personajelor ei (de fapt, ultima frază se poate citi și „wishful thinking”).

Bun, serios vorbind, da, aș mai vrea un volum, nu vreau să se termine lucrurile acum. Însă motivul pentru care îmi doresc încă o „doză” este faptul că am iubit cartea, am iubit seria, am iubit personajele și îmi va fi foarte, foarte dor de ele. Însă indiferent dacă va fi o continuare a seriei Dincolo de moarte sau un volum cu totul și cu totul diferit, un lucru știu sigur: abia aștept următoarea carte a Adinei.

vineri, 27 noiembrie 2015

Gaudeamus 2015: Cum să fii peste tot

Știu că majoritatea a scris deja despre Gaudeamus și că acum, în febra ultimelor reduceri de Black Friday (care în România durează oricât, numai o singură vineri pe an nu), un articol despre un târg care s-a încheiat deja de zile bune nu mai e la fel de „click-uibil”. Totuși, mie mi-a luat mai multicel să-mi adun gândurile și să-mi găsesc câteva ore de stat cu tastatura sub degete, așa că, după o mică întârziere, mi-am așternut și eu impresiile pe colțișorul meu de hârtie virtuală.


Particip la Gaudeamus de câțiva ani buni (bine, nu mă compar cu veteranii târgului, dar am strâns și eu ceva experiență la activ), însă abia anul acesta am reușit să-l trăiesc așa cum mi-am dorit din totdeauna: din plin. Bineînțeles, m-a ajutat mult faptul că am reușit să fac câteva exerciții de permutare cu orarul de la facultate astfel încât să câștig niște zile libere, dar cred că factorul care a făcut cu adevărat diferența a fost faptul că am reușit să țin cu dinții de o parte din banii câștigați vara trecută, astfel încât acum să am un buget cu care să-mi pot face de cap. Așadar, imediat ce a venit miercurea, am început în forță Gaudeamusul meu ubicuu.

Prima zi a fost mai mult o tură de recunoaștere pentru că fiind abia prima zi de târg și mijlocul săptămânii, pavilionul central de la Romexpo era destul de liber. Prin urmare, mi-am petrecut câteva ore descoperind unde erau amplasate toate standurile care mă interesau, dar și cercetând prețurile, ca să mă pot organiza cât mai bine astfel încât lista de cărți must have să fie bifată cu totul și lista de want să fie și ea ceva mai mică la final. Am apucat și să schimb câteva cuvinte cu oamenii de pe la edituri, am admirat noutățile care arată mult mai bine în realitate decât online... și deși am încercat, n-am ajuns acasă fără nicio carte pentru că înainte să ajung acasă, m-am întâlnit la parter cu un curier care îmi adusese un super-colet din partea editurii Paladin!

Joi și vineri, în schimb, am ajuns cu rucsacul plin acasă pentru că am început să cumpăr toate cărțile semnate de autori străini pe care le voiam. De la Calea regilor și până la Dosarele Dresden, de la Războiul etern și până la Pasărea Domului, deja se anunța o reorganizare a bibliotecii ca să încapă totul în ea. Însă știam că e doar începutul, că au fost două zile de încălzire ușoară care s-au terminal vineri seara, când au început lansările. Au fost multe, au fost simultane, am încercat să ajung la cât mai multe, am făcut sprinturi între standuri, am stat mai mult cu nasu-n orar, având doar urechile ciulite, am făcut colecție de autografe, am alergat după autori, am fost peste tot însă, pentru că n-am reușit să mă clonez, tot n-am ajuns la toată lumea. Însă au fost cele mai pline și mai frumoase 24 de ore de până acum, adrenalina și alergătura, combinată cu starea de relaxare și de bine de la fiecare eveniment au transformat maratonul lansărilor într-o experiență pe care abia aștept s-o repet.

N-o să vă spun cum a fost la lansări (dar puteți să vă uitați prin albumul meu foto de la Gaudeamus). V-am tot povestit până acum că momentul acela în care un autor vorbește despre cartea lui, despre ideile și sudoarea care se ascund între pagini, despre cum a luat naștere copilașul lui, despre cum l-a crescut, l-a ajutat să ajungă la maturitate și acum, de față cu noi, îi dă drumul în lume. O lansare e genul de eveniment de care o să-ți amintești cu un zâmbet mic, complice, ca și cum între tine și autor e un secret. Și o să-ți amintești și când citești cartea, și când o vezi pe vreun raft al tău sau al altuia și din când în când, pur și simplu pentru că poți.

Și mai e ceva fain la lansări, ceva ce mi-a lipsit anul trecut, dar am regăsit anul acesta: momentul acela când privești în jurul tău și, printre prietenii despre care știi deja că-ți împărtășesc pasiunea, vezi câte un necunoscut, vezi o persoană pe care n-ai mai văzut-o niciodată, dar în ochii căreia vezi acea sclipire de fascinație pe care o recunoști. Și în clipa aceea știi că nu ești singur, că deși cititul e cea mai solitară activitate, cititorii sunt un grup numeros și unit, știi că sunteți un grup, o masă, o forță. Știi că, atunci când vei ajunge acasă și vei citi rândurile cărții despre care acum asculți alți oameni vorbind, gândurile acelea vor crea o lume în care vei păși alături de mulți alții, că voi, toți cei care ați alcătuit acea mulțime care forma un zid între autori și realitatea înconjurătoare, izolându-vă în bula voastră de fericire, voi toți poate nu vă veți cunoaște niciodată, dar vă veți întâlni în lumea ascunsă între paginile cărții. Și asta contează nu doar pentru autor, care se va ști citit și sprijinit, ci și pentru noi, pentru că ne vom simți mai puțin singuri.

Am început să merg la lansări pentru că voiam să aflu mai multe despre ce se întâmplă în spatele cortinei, despre povestea din spatele unei cărți. Acum, merg pentru că am nevoie să fiu înconjurată de cititori la fel de pasionați, să mă alimentez din energia lor pentru a mă putea întoarce la realitatea gri, pentru a putea face față la comentariile absurde și epuizante ale tuturor celor care nu înțeleg, ca să pot să ascult fiecare persoană care mă întreabă dacă nu fac și altceva în afară de citit și să răspund, mereu cu același zâmbet, că nu, nu fac altceva și nici nu mi-aș dori asta. Pentru că știu că undeva există oameni care știu, înțeleg și simt la fel ca mine, pentru care nu există eveniment mai fain decât jumătatea de oră în care un autor stă de vorbă că noi.

Poate doar cele 10 secunde în care ne scrie un autograf. Pentru că am venit de la târg cu zeci de cărți semnate, cu zeci de dedicații unice care să-mi amintească mereu de cele câteva clipe în care un autor mi-a scris numele pe cartea sa, dorindu-mi să mă bucur de cuvintele pe care le-a înghesuit între coperte.

Și da, anul acesta au fost iar oameni veniți acolo doar de dragul de a fi, oameni care se plimbau printre standuri fără să le pese, care plecau din târg naiba știe cu ce, pentru că nu aveau cărți în pungi (ca o paranteză, le datorez un zâmbet complice tuturor celor care au venit cu ghiozdane în spate la târg pentru că știau că nevoia lor de cărți era prea mare pentru simplele plăsuțe primite de la edituri, care probabil le-ar fi dislocat umerii). Au fost la târg și oameni cu priviri de zombi care treceau printre cititori, autori și standuri ca rața prin apă. Dar anul acesta nu i-am văzut pentru că în fuga mea între standuri, indiferența lor nu m-a putut atinge.

Prin urmare, anul acesta am rămas numai cu impresii pozitive, cu un turn de cărți mai mare ca oricând și cu o dorință imensă ca ziua să aibă 26 de ore. Sau 30. Sau 48 cu 24 rezervate doar pentru lectură! Însă până se reglementează lungimea zilelor, o să le număr pe cele rămase până la Final Frontier, când sper să ne revedem prieteni și străini, dar cititori cu toții.

marți, 17 noiembrie 2015

Să înceapă Gaudeamus!

Dacă ar fi să rezum ultima perioadă într-un singur cuvânt, acela ar fi „nebună”. Ar urma apoi cuvinte precum „grăbită”, „aglomerată”, „irespirabilă” uneori, „epuizată” alteori... Pe scurt, ar fi o avalanșă de cuvinte care cer o gură de aer proaspăt. Și asta vreau să fie acest târg de carte pentru mine.

M-am tot gândit ce să scriu înainte de târg pentru că nu puteam să nu scriu, nu despre cel mai fain eveniment literar al anului, nu despre o lume incredibilă adunată în pavilionul central de la Romexpo, nu când am de gând să petrec cel puțin 3 zile din 5 printre cărți, nu când știu că urmează să merg undeva unde îmi pot lăsa viața la ușă ca să pot pătrunde fără niciun fel de bagaje în cea mai mare gară din București, o gară plină de cărți-trenuri care promit călătorii prin toată lumea și prin toate lumile.


Am vrut să scriu despre ce cărți vreau să-mi cumpăr, un fel de listă de recomandări, dar pe lângă faptul că aș fi descoperit că bugetul nu e niciodată de-ajuns pentru toate noutățile, ar fi ieșit un articol mult prea lung. Mult mult mult prea lung. Apoi mi-am zis să vă recomand ceva lansări, dar chiar dacă mă limitez doar la SF&F, tot sunt lansări simultane din care nu vreau să aleg și nu vreau nici să influențez pe nimeni. Așa că am făcut în schimb un tabel pe care îl actualizez cât de des pot cu toate lansările awesome care au loc la târg și au legătură cu fandomul. Și sunt multe, atât de multe încât n-ai cum să te plictisești!

Am ales, în schimb, să scriu un îndemn. Hai să mergem la târg! Bine, e cam aiurea să vă îndemn tocmai pe voi, sunt convinsă că dacă citiți acest blog, iubiți cărțile și dacă iubiți cărțile, ori mergeți la târg, ori nu aveți cum să ajungeți. Dar ce-ar fi dacă noi, cei care putem ajunge, am face puțin mai mult? Dacă în loc să mergem și să ne plimbăm printre standuri, să privim cărțile pe care le iubim, zâmbind când luăm una acasă, cerându-ne scuze mental când nu putem aduce una în bibliotecă, dacă pe lângă toate astea, am și vorbi cu autorii cărților pe care le iubim. Mulți vor fi acolo nu doar la lansări, dar și prin târg, plimbându-se la fel ca noi, cu ochii după cărțile care le plac. Hai să le mulțumim, măcar cu un cuvânt, dacă nu cu un dialog, pentru că fac această lume a cărților posibilă.

Și hai să le mulțumim și angajaților editurilor, cei care stau 5 zile în picioare organizând evenimente, aranjând cărți sau stând la casă, hai să le mulțumim pentru că fac acest târg să se întâmple. Hai să nu mai fim pasivi, să nu mai fim câte o față în mulțime, un participant între mulți alții, un număr în statistici. Hai să devenim fiecare în parte o voce, vocea cititorilor. Hai să le aratăm autorilor și editurilor că lumea încă citește, că noi citim, că suntem reali, vii, că existăm, că ne pasă, că suntem alături de ei așa cum putem. Hai să le arătăm că suntem mulți care suntem acolo nu ca să găsim un cadou de crăciun pentru vreun prieten, nici ca să cumpărăm o carte colorată pentru un verișor mai mic, ci pentru că lumea cărților e lumea noastră, pentru că ne-am rătăcit iremediabil în labirintul lumilor fantastice și nu mai vrem să plecăm.

Și hai să vorbim și între noi, să ne recunoaștem în grija cu care luăm o carte de pe raft, întorcându-i paginile ca și cum ar fi pergamente vechi și fragile, în modul furiș în care tragem în piept mirosul de carte nouă, în zâmbetul cu care privim pe cineva interesat de una din cărțile noastre preferate. Hai să ne creăm amintiri comune între noi, cei care iubim cuvintele și poveștile care se nasc din ele.

Hai să ne vorbim la Gaudeamus anul ăsta!

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Jurnal: Vineri 13 e ziua mea norocoasă

Încă de când eram mică, mama mi-a spus că ei, numărul 13 îi poartă noroc. Mi s-a părut fascinant, ceva ce pe toată lumea speria într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru mama era ceva pozitiv. Am vrut și eu, așa că am decis, cu puterea unui copil de câțiva ani, că și mie 13 îmi poartă noroc.

Am mai crescut, am început să nu mai cred în noroc și ghinion și forțe externe, ci în propriile forțe, una dintre ele fiind forța de a schimba perspectiva. Și vorbind cu mama despre asta, am aflat că și ea, la fel ca mine, a decis să nu se sperie aiurea de un număr, ba chiar să-l transforme în ceva pozitiv, anunțând că ei îi poartă noroc.

Timpul a trecut și singurele dăți când mă gândeam la 13 și la discuțiile cu mama erau zilele în care cineva atrăgea atenția asupra ideii de ghinion. Singura mea reacție a fost mereu un zâmbet interior, pentru că lumea nu știa secretul meu, decizia mea de a privi lucrurile dintr-o altă perspectivă, una care să transforme teama irațională într-o mică victorie împotriva tiparelor mentale ale majorității. Ieri nu a fost una din acele zile, ieri nu m-am ciocnit de nimeni care să trâmbițeze în glumă sau în serios, că suntem cu toții condamnați la 24 de ore de ghinion.

Asta până când, intrând pe facebook-ul blogului, am descoperit că acel contor care se blocase de o vreme la 998 de susținători sărise deja de 1000. Și deși sunt la fel de recunoscătoare fiecărei persoane care a decis că vrea să mă primească în newsfeed, adevărul e că îmi plac numerele, atunci când am văzut un număr așa frumos și rotund, m-am bucurat mai mult ca de obicei. Și am vrut să consemnez data... ca să descopăr, surprinsă, că până la urmă, 13 chiar mi-a purtat norocul pe care îl doream în copilărie.

Totuși, am mai crescut de-atunci, așa că știu că nu e meritul vreunui număr magic, prin urmare vă mulțumesc vouă, celor care mă citiți și mă promovați, mă încurajați fiind acolo, citind ceea ce scriu, asigurându-vă că nu sunt vorbe în vânt. Voi sunteți cei care dați greutate articolelor mele cu fiecare citire, cu fiecare like, share sau comentariu, cu fiecare discuție despre blogul meu, cu fiecare recomandare către un prieten sau o editură, cu fiecare carte pe care o aduceți în viața mea.

Vă mulțumesc tuturor pentru susținere și sper să mă urmăriți cu aceeași plăcere peste încă 1000 de like-uri! Și vă promit că o să pregătesc un concurs ca să sărbătorim împreună!

miercuri, 11 noiembrie 2015

Film: Spectre (James Bond #24)

O să mărturisesc încă de la început: e primul film cu James Bond pe care îl văd vreodată. Nu știu cum s-a întâmplat, dar abia acum l-am văzut pe Mr. 007 în acțiune, și asta doar pentru că prietenul meu m-a convins că e cazul să-l văd pe Bond, James Bond desfășurându-se.

Înainte să vă spun cum mi s-a părut mie filmul, poftiți de luați un trailer, ca să aveți o idee despre ce e vorba. (Pe scurt: există o organizație nasoală, îi zice Spectre și Bond tre' să scape de ea ca să salveze lumea)


Filmul începe bine. Chiar superb, aș putea spune. E o scena lungă, filmată continuu, care curge foarte frumos, cu Bond se plimbându-se pe acoperișurile din Mexic mai ceva ca Spider-Man, dar cu o postură de lord. Urmează ceva acțiune care are chiar și un moment de comic relief foarte frumos strecurat, apoi iar acțiune, cu Bond improvizând foarte spionesc pentru a se adapta situațiilor... Ce mai, se anunța un film osăm, care compensa pentru plotul subțirel și pentru lipsa de miză (e clar că Bond câștigă de dinainte să mergi la film, nu e ca și cum poți să-ți faci griji pentru el, nu?) prin acțiune faină și eleganță cât cuprinde.

Și ca să continue șirul de osămnes, urmează intro-ul (care n-a fost chiar primul pe care îl văd, văzusem și intro-ul de la Skyfall pentru că-mi plăcea melodia). E cu foc și fum, cu caracatițe și scene fragmentate... fain rău, mi-a pus creierul la lucru, speram să fie descris filmul metaforico-subtil și să mă prind eu ce și cum. Spre exemplu, la un moment dat e o secvență cu Bond încercând să tragă, doar că pe pistol se încolăcește un tentacul de-al lui Spectre și trage cerneală de caracatiță... ei, eu speram ca la un moment dat, Bond să trebuiască să omoare pe cineva, dar pentru că se bagă Spectroșii, să împuște pe cineva bun... Mă rog, așa îmi place mie să overthink things.

În fine, se termină genericul, începe filmul... și lucrurile o iau încet la vale. Ca o paranteză, povestea un scriitor la un moment dat că tot trimitea începutul romanului său pe la edituri și tot era refuzat, așa că rescria începutul... până când a ajuns să aibă primele 60 de pagini impecabile, dar restul era... să zicem că nu la fel de bun. Ei, cam așa mi s-a părut mie filmul, a avut un început de 6 stele din 5, pentru ca apoi să-și dea cu stângul în dreptul.

Bine, nu mă așeptam la un film cu Bond că fie complex, nici măcar din pucnt de vedere psihologic, nu mă așteptam nici să mă țină cu sufletul la gură, Bond always wins, dar nici nu mă așteptam să aibă scene teoretic tensionate care de fapt, în final, puteau la fel de bine să lipsească. Și nu mă refer la scene mici, cum e scena cu asteroidul (nu, nu vă zic ce se întâmplă... pentru că nu se întâmplă nimic, sunt 10 minute bune de tăiat la montaj, pentru că sunt egale cu zero), ci la scene care trebuiau să fie super-importante... Vă povestesc imediat la ce mă refer, dar, pentru cei care nu vor spoilere, o să ascund următorul paragraf. Personal, nu cred că-i spoiler pentru că e o scenă care poate lejer să lipsească, are zero impact, dar să zicem...

[Reveal the super-unimportant-almost-spoiler]

No, acuma nu înseamnă că nu mi-a plăcut filmul. E fără sare și piper la final, e lung aiurea, m-a pus să văd niște scene grețoase degeaba... dar are urmăriri faine, niște scene memorabile, un început superb (serios, aș mai merge o dată la cinema doar ca să văd începutul)... merge dacă vă plac filmele cu Bond și dacă profitați de scena-spoiler ca să mergeți la baie, că doar e un film de peste 2 ore.

duminică, 8 noiembrie 2015

Club de Science Fiction

Joia trecută mi-am dat seama că a trecut mult timp de când n-am mai călcat într-o bibliotecă. Din păcate, nici în seara aceea nu am intrat în Biblioteca Ion Creangă ca să împrumut o carte și, odată cu povestea, să iau acasă și fragmente din poveștile celor care au citit romanul înaintea mea, ci am fost acolo ca să particip la prima întâlnire a Clubului de SF.

Realizat la inițiativa Bibliotecii Metropolitane București, cu sprijinul SRSFF (Societatea Română de Science Fiction și Fantasy), Clubul își propune să atragă tinerii către genul SF discutând alături de aceștia despre unele din temele acestui gen. Prima întâlnire a avut ca subiect SF-ul apocaliptic și post-apocalitic așa că, după ce Florin Stanciu, moderatorul, ne-a făcut o introducere în care ne-a prezentat câteva din principalele moduri în care e văzută apocalipsa, tot el ne-a provocat să descriem fiecare felul în care vede sfârștiul lumii.

Am încercat și un mic joc, pasând un fes de la unul la altul, cel cu festul fiind cel care trebuia să vorbească, la final urmând să paseze fesul la întâmplare. Totuși, cum toți cei de față eram oameni vorbăreți, nu prea ne-am ținut de reguli, ci am început să dezbatem liber, pornind de la însăși conceptul de apocalipsă. În primul rând, apocalipsa ar trebui folosită doar pentru a descrie conceptul explicat în Biblie, o resetare a existenței în urma unei judecăți, iar literatura despre care vorbeam noi ar fi mai corect denumită post-cataclismică.

În același timp însă, dacă plecăm de la o definiție alternativă, unde apocalipsa ar fi sfârșitul lumii, atunci ar putea moartea să fie văzută ca o apocalipsă? Aici, discuția a fost deturnată de două tinere care nu cred că aveau mai mult de 10-12 ani care au încercat să răspundă la întrebare, ridicând la rândul lor alte întrebări. Noi toți am rămas puțin blocați, pentru că ne așteptam din partea lor la un discurs atât de elocvent, nu ne așteptam să jongleze atât de ușor cu termeni precum Big Bang, multivers, fizică cuantică... Mie personal mi-au dat speranță că generațiile care vin în urma noastră sunt mult, mult subestimate.

Din păcate, discuția n-a mai putut continua mult, pentru că timpul aproape expirase. Am mai avut vreme doar să ne gândim ce am face dacă ne-am trezi într-o zi singuri pe lume, cu toți cunoscuții și necunoscuții din jurul nostru dispăruți. Totuși, a rămas mai mult o temă de gândire pentru drumul spre casă, pentru că biblioteca urma să se închidă. Totuși, urmează să ne revedem joia viitoare și în fiecare joi rămasă până la vacanța de iarnă.

Eu una abia aștept următoarea întâlnire pentru că deși n-am plecat din bibliotecă având în geantă cărți pe care să le citesc, am plecat de-acolo cu mintea plină de momente la care să vreau să mă gândesc pentru că m-au pus cu adevărat pe gânduri. Și la următoarele întâlniri, nu pot decât să sper să le revăd pe cele două fete și să văd din ce în ce mai mulți tineri care să ne provoace să ne gândim „outside the box”.

joi, 5 noiembrie 2015

Recenzie: Povestiri de la marginea realității de Dan Rădoiu

De obicei, atunci când scriu despre un volum de povestiri, mi-e greu să aleg unul sau două texte despre care să vorbesc și pe restul să le trec sub tăcere. Tocmai de aceea, prefer să împartășesc cu voi senzația generală pe care mi-a lăsat-o întregul volum. Totuși, în cazul cărții lui Dan Rădoiu, mi se pare mai greu ca oricând să vorbesc la modul general, dar e la fel de greu să aleg un text care mi-a plăcut pentru că mi-au plăcut toate. Și nici să scriu despre fiecare în parte nu-i o idee bună pentru că fiecare din ele poate genera atât de multe idei încât aș putea scrie la nesfârșit...

Adevărul e că e atât de greu de vorbit despre volum pentru că povestirile lui Dan sunt extrem de diferite între ele. Da, există un liant, dezvăluit chiar în titlul cărții: fiecare poveste are un sâmbure de altceva, o influență a supranaturalului, paranormalului, fantasticului, irealului. Însă e singurul element comun, deși chiar și acest altceva e explorat cu toate variațiile și nuanțele sale.

Primul lucru pe care îl remarc la un text sunt personajele: unele îmi plac, pe unele le detesc, de unele mă atașez, altele mi se par doar schițe de persoane... În Povestiri de la marginea realității am întâlnit personaje de toate soiurile, de la înalți funcționari parveniți care țin cu dinții de funcție la persoane care trăiesc de azi pe mâine, de la bătrânei fericiți cu rutina lor la tineri care abia au dat cu nasul de ideea de „maturitate” și acum trebuie să o accepte sau să se lase striviți de ea. De la oameni reali la personaje de basm, de la persoane pe care le-ai putea înâlni pe stradă la excentrici care par ireali. De la cea mai banală persoană pe care ți-o poți imagina și până la zeii antichității. De la oameni blânzi la monștrii dezaxați. De la oameni fericiți la oameni loviți crunt de soartă. De la personaje pe care le-am iubit cu toată inima la personaje pe care le-am detestat din adâncul sufletului. La fel cum pe paleta unui pictor găsești toate nuanțele pe care ți le puteai imagina, la Dan Rădoiu găsești toate nuanțele omenirii pe care le cunoșteai și, în plus, unele de care doar ai auzit, dar la care nu te-ai gândit serios până când n-ai ajuns direct în gândurile acelor persoane.

Și autorul nu se oprește aici, ci jonglează la fel de lejer și cu stilurile: povești la persoana I sau la persoana a III-a, ancorate în punctele dureroase ale prezentului sau într-un timp atât e vag încât ar putea fi oricând, povești în care fantasticul ar putea fi clasat repede ca o închipuire sau povești în care el nu poate fi ignorat pentru că s-ar destrăma toată țesătura realității... Ce mai, în o sută și ceva de pagini am trecut prin incredibil de multe lumi, am cunoscut tot atâtea personaje, m-am plimbat prin gândurile lor... Am trăit scurt și intens câteva zeci de vieți doar citind acest volum.

De obicei, atunci când îmi plac cu adevărat povestirile cuiva, senzația cu care rămân la urmă e că aș fi vrut mai mult, că aș fi preferat să fi citit un roman întreg ca să nu trebuiască să mă despart de personajele povestirii sau ca să pot petrece mai mult timp într-un univers care m-a fascinat. Totuși, de data asta n-a fost așa. Dan scrie scurt și la obiect, povestirile lui se pot citi pe drumul cu metroul, finalul venind la fix, chiar înainte de stația destinație. Și finalul e chiar final, e tot ce mai aveai nevoie să știi. Ar putea exista o continuare? Desigur, pentru că viața nu se oprește după un singur episod, ci merge întotdeauna înainte. Doar că nu mai simți nevoia aceea de a ști, ești pur și simplu mulțumit de ceea ce ai primit. Sau, dacă nu, ai libertatea totală de a-ți imagina orice îți face plăcere, continuări sau chiar povești noi pentru că, pe lângă povestiri care să-ți gâdile imaginația, Dan mai face un cadou cititorilor săi: un imbold, o provocare de a scrie propriile povești. Și cheia către imaginația nelimitată care zace în fiecare dintre noi.

Și dacă totuși nu e de-ajuns, dacă cititorul aspiră la a scrie, dar rămâne doar la statiul de „aspirator”, prin intermediul editurii Crux, Dan Rădoiu se întâlnește lunar cu oamenii interesați de scris în cadrul Atelierelor de confecționat povești. Următoarea întâlnire are loc pe 15 noiembrie și eu una de abia aștept să ajung față în față cu Dan, să-i spun personal cât de mult mi-a făcut plăcere să-i citesc poveștile :)

marți, 27 octombrie 2015

Recenzie: Fată înecându-se de Caitlín R. Kiernan


Povestea:
Imp este nebună. Şi mama şi bunica ei au fost nebune şi ambele s-au sinucis. Totuşi, deocamdata Imp se descurcă, are o slujbă care îi permite să se întrețină, medicamente care s-o ajute şi o iubită care îi "suportă toate căcaturile". Totuşi, povestea pe care o spune Imp nu e a unei nebune care se descurcă, ci povestea celor două Eve Canning, sirena şi vârcolacul, fantome care o bântuie până când exorcizarea prin scris devine singura alternativă la renunțarea definitivă.

Așa că Imp începe să-și scrie povestea așa cum e ea, adevărată, deși nu mereu factuală, împărtășind cu noi totul, chiar și părțile pe care nu le putem înțelege, chiar și părțile pe care ea nu le înțelege, până când povestea ei devine o altă fantomă și bântuiții devenim noi.

Părerea mea:
Există poveşti care te "prind", care te mint frumos şi convingător, care te fac să le crezi adevărate măcar o vreme, cât le citești. Şi există poveşti care sunt mai mult decât niște minciuni reuşite, există poveşti care sunt vârtejuri care te prind şi te trag înăuntru până când te pierzi şi chiar atunci când povestea se încheie și poți în sfârșit să-ți dezlipești mâinile de coperțile cărții, povestea rămâne parte din tine, bântuindu-te pe vecie.

Exact despre asta e povestea lui Imp: despre ideile cu care rămâi în urma contactului cu opera altora, idei care cresc în tine, se amestecă între ele, dar și cu ideile tale și devin altceva, transformându-te și pe tine în altceva. Și e o poveste despre momentul acela în care ficțiunea pare că invadează realitatea și pentru o clipă minunată sau înficoșătoare sau minunat de înfricoșătoare nu mai poți face diferența dintre ele. Doar că pentru Imp nu e vorba de o clipă, ci așa e fiecare clipă; în fiecare clipă lucruri imposibile se întâmplă și niciun medicament din lume nu le poate opri pentru că atunci când propriile amintiri vor să te înșele, nu mai ai cum să separi adevărul de ficțiune și imaginația de realitate.

Totuși, cel mai reușit lucru la Fată înecându-se nu e ideea de bântuire, ci Imp. Mai precis, mintea lui Imp. Să pătrunzi în mintea ei, să trăiești câteva clipe cu gândurile ei, să fii prins câteva zile în furtuna din ea... E incredibil, e fantastic, e înficoșător, e un amalgam de senzații opuse pentru că te fascinează și te face să te simți vinovat în același timp. E pur și simplu altceva, e o experiență pe care n-ai avea cum s-o trăiești decât citind-o și te va face să-ți reconsideri anumite păreri și prejudecăți.

Iar la final, atunci când vei închide cartea, ai două opțiuni: pui totul pe seama condiției lui Imp, lipești peste poveste eticheta unei halucinații, clipești și lași realitatea, logica și rațiunea să acopere golurile cu o pojghiță pe care n-o s-o zgândări, ca să nu lași fantomele poveștii să iasă și să te bântuie. Sau lași golurile neastupate și le mai înfrunți, din când în când, când simți nevoia unei evadări din tine însuți și știi că un salt în acele goluri e singurul mod prin care poți înota alături de sirene sau fugi alături de vârcolaci.

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Recenzie: Sharia de Roxana Brînceanu

Povestea:
Cândva, în viitor, inteligența nu va mai fi un atribut al oamenilor, ci fiecare om, primată, câine sau delfin va trebui să susțină un test IQ în urma căruia poate primi calitatea de cetățean. Cei care nu pot obține un cip de identificare în urma testului, dar nici de pe piața neagră, vor deveni cel mai probabil sclavi, ființe nerecunoscute de societate sau de lege, fără drepturi. Totuși, nu ni se prezintă chiar un viitor modern, plin de gadgeturi sclipitoare, deoarece Sharia este denumirea fenomenului prin care planeta asuprită timp de secole îşi cere drepturile, răzbunându-se pe toți cei care au încercat s-o îmblânzească.

În această lume trăieşte Jay, membră într-o familie interrasială de la periferii. Dar familia ei este în pericol de a fi destrămată atunci când Jim, fratele ei adoptiv intră în comă din cauza unei supradoze. Încercând să-l salveze, Jay va ajunge in mijlocul unor comploturi ale unei familii bogate care încearcă să-şi păstreze secretele murdare. Încercând să supraviețuiască și să-i salveze și pe cei dragi ei, Jay va descoperi atât o serie de aliați neaşteptați, cât şi lumea care se ascunde în mijlocul tărâmurilor stăpânite de Sharia.

Părerea mea:
Imediat după ce am scris despre Nuanțe de întuneric, ultima carte a Roxanei, lumea a început să-mi recomande şi Sharia, romanul ei de debut. Totuşi, fiind lansat cu 10 ani în urmă, nu l-am mai găsit pe piață, dar, din fericire, editura Millennium a reeditat volumul anul acesta, lansarea având loc la Final Frontier.

Încă de la început, m-a fascinat Sharia mai ales prin faptul că nimeni nu explică foarte clar ce anume e aceasta, pentru că în lumea închisă a romanului, fenomenul e cunoscut de toți. Am înțeles ce este deducând din context efectele ei, dar, o dată ce am început să-mi conturez o definiție, am început să înțeleg mai bine lumea în care trăiește Jay, o lume în care tot ce azi e promovat peste tot, acolo e ciudat sau imposibil.

Spre exemplu, hrana: azi, tot ce e „bio”, fără chimicale și îngrășământ, fără aditivi și 100% natural e considerat perfecțiunea întuchipată. Acolo, orice nu provine din fermele speciale, ci e crescut în mod natural e privit cu suspiciune. Azi, există studii peste studii care demonstrează că tot ce e artifical (cum ar fi aerul condiționat) nu e bun pentru om, pe când în roman, tot ce nu e artificial e o pedeapsă a planetei. E incredibil cât de diferite sunt mentalitățile, și totuși cât de asemănătoare sunt persoanele din roman (inclusiv animalele) cu oamenii care ne înconjoară.

Chiar și rasismul manifestat de personaje, dus parcă la extrem într-o lume în care un câine e pe picior de egalitate cu un om doar teoretic, e de fapt ușor de recunoscut din lumea ce ne înconjoară, unde oricine e diferit e marginalizat imediat. Și deși crimele rasiste sau puritanismul mi s-au părut la început ceva strict ficțional, folosite doar pentru a crea intrigă, există destule dovezi în lumea care ne înconjoară care demonstrează că nu suntem cu nimic mai buni.

Totuși, Sharia e o carte despre împăcarea cu trecutul, dar și cu proprile greșeli, despre asumarea consecințelor acestora, despre descoperirea armoniei și echilibrului în mijlocul haosului. Fiecare personaj are propriile păcate și fiecare dintre ei trebuie să găsească o cale să le accepte, să se împace cu ele deoarece trecutul nu poate fi schimbat.

Așadar, vă recomand romanul, pentru a descoperi la rândul vostru o lume în care un babuin poate fi tatăl adoptiv al unor oameni și al unor câini, cum natura nu poate fi niciodată îmblânzită și cum oricât de mult s-ar schimba lumea înconjurătoare, oamenii vor fi mereu la fel.

marți, 20 octombrie 2015

Lansarea antologiei „Eroi fără voie”

În 2014 avea loc prima ediție a Atelierului de SF&F organizat de bookblog.ro, atelier ai cărui coordonatori au fost Michael Haulică, Oliviu Crâznic, Florin Pîtea și Marian Coman. Acum, un an mai târziu, 11 dintre participanții la acel atelier au ajuns autori cu acte în regulă, publicând împreună antologia Eroi fără voie. Lansarea a avut loc joia trecută, în Copper's Pub, un local care deși din exterior arată ca o casă oarecare, poate găzdui înăuntru lumi fantastice, precum cele imaginate de cei unsprezece.


Împreună cu Leontina (care a scris și ea despre eveniment aici), am ascultat-o pe Andreea Chebac povestindu-ne despre Atelier, încurajându-i pe cei din public care visau la rândul lor la a-și vedea numele pe o carte să se înscrie la a 3-a ediție. Apoi, Michael și-a lăudat foștii studenți deveniți proaspăt debutanți, povestindu-ne cum, după terminarea Atelierului, 14 dintre ei au vrut să continue să se perfecționeze, așa că au înființat Secția 14, un cenaclu unde se întâlnesc regulat să-și discute textele.

Mai departe, povești cu și despre scriitori ne-au spus Florin Pîtea, Ana-Maria Negrilă, dar și trei dintre absolvenții atelierului, Andrei Duduman, Alexandra Medaru și Adrian Poenaru. Eu aveam deja volumul de la RomCon din Suceava, dar dacă nu l-aș fi avut, m-ar fi convins să-l cumpăr descrierea pe care a făcut-o Alexandra pentru fiecare proză din antologie, dar și colajul pe care ni l-a citit Adrian, alcătuit din fragmente din textele tuturor.

Partea mea preferată, totuși, a fost cea de după lansarea propriu-zisă, când toți cei prezenți au început să se învârtă prin local într-un dans amețitor, încercând să-i descopere pe cei 9 autori prezenți ca să le răpească puțin timp și o semnătură. La un moment dat, chiar mă distram urmărind strategiile vânătorilor de autografe: unii, mai direcți, întrebau pur și simplu pe la fiecare masă dacă e vreaun autor printre ei, alții cunoșteau deja un membru al Secției 14 și, cu ajutorul lui, îi descopereau pe ceilalți... eu am lăsat să treacă ceva timp, urmărindu-i pe alții, apoi am mers la sigur. Și am reușit să-i prind pe toți cei prezenți, iar pe ceilalți doi sper să-i întâlnesc la Gaudeamus, pentru că vreau să am o primă pagină completă.

Între timp, însă, abia aștept să mai reduc din titlurile de pe lista mea de „To read” ca să ajung și la această antologie, care în urma lansării a mai urcat, oricum, câteva poziții în Listă pentru că m-am bucurat să descopăr nu doar autori români comparabili cu cei străini, dar și un val nou de oameni entuziasmați care să ajute la împrospătarea fandomului cu un suflu tânăr și energic de care începuse să fie nevoie. Totuși, pentru că SF-ul știe cel mai bine să anticipeze viitorul, noua generație de autori a fost gata la timp, așa că abia aștept să-i descopăr.

duminică, 11 octombrie 2015

Scârba sfântului cu sfoară roșie (Miasma #1)
de Flavius Ardelean

Ai avut vreodată senzația că în spatele realității se ascunde o alta, diferită de a noastră? Sau că există crăpături și rupturi în lumea care ne înconjoară, crăpături în care se ascunde altceva?

Și dacă ar fi existat o vreme în care părerea asta, senzația asta n-ar fi fost ceva ce scuturi repede de pe umeri, spunându-ți că-i scorneală, ci ar fi fost adevăr-adevărat, căci „scorneala unuia e adevărul altuia și invers”? Dacă ar fi existat un trecut îndepărtat în care scheletele umblau pe drumuri ca oamenii și le spuneau povești despre sfinți care vorbeau cu gângăniile și vindecau bovinele și care scoteau sfoară roșie din buric să fie paznic bun omului pe lumea cealaltă?

Și dacă soră cu această lume ar fi ne'Lumea, unde totul e invers, ba nu, unde totul e lutot și inversul e lusrevni și unde Răul e luăR? Dar m-a luat gura pe dinainte, vorbeam de crăpături în lume, de găuri pe unde ne'Lumea își face loc, cu oamenii ei șobolani și cu ne'Oamenii ei, care sunt oameni, dar pe dos, cu afara pe dinăuntru și cu dinăuntrul pe afară, o reflexie sucită, întoarsă, deformată a noastră.

Și dacă și noi am avea găuri în noi, în aburul care se numește suflet, care poate e scorneală, poate e adevăr, poate amândouă și poate niciuna? Găuri mici, de nevăzut cu ochiul dinafară, doar cu cel de dinăuntru, dar care nu privește niciodată acolo, spre găuri, pentru că sunt întunecate și rele și din ele ies toate lucruri care se strecoară pe sub piele și prin gânduri și se văd doar când te privești lung în oglindă, dar nu prea lung, doar până le întrezărești și pleci privirea...

Scârba sfântului cu sfoară roșie e despre toate astea și despre niciuna. E despre trecut și despre Lume și ne'Lume și despre oameni și ne'Oameni și despre sfinți și despre demoni și despre iubire și prietenie și moarte și rău, despre mine și despre tine și despre fiecare dintre noi și despre nimeni și despre nimic. Pentru că e și totuși nu e, o ții în mână și totuși nu citești, ci asculți, nu-ți imaginezi, ci ți se reamintește. E un adevăr scornit și o scorneală adevărată și e istorie uitată și e realitate închipuită.

Și, mai presus de toate, e început, e un început care se termină prea repede și vrei să mai înceapă o dată, dar nu mai e la fel, pentru că nu e un roman care stă pe loc, ci se schimbă cu fiecare citire, e mereu altul, spune mereu altceva și totuși spune mereu același lucru, spune o poveste cu vocea lui Bartholomeus-Pumn-de-Oase, poveste care cere prețul ei, preț pe care nu-l cunoști, dar îl plătești și îl vei plăti pentru că scheletul nu cere nimănui mai mult decât poate da, nici măcar ție, cititorule.

Mai are sens să adaug ceva? Să vă spun cu subiect și predicat că mi-a plăcut cartea? Să vă mint așa? Nu mi-a plăcut în sensul clasic al cuvântului, nu mi-a provocat sentimente călduțe și confortabile pentru că Flavius nu scrie cărți drăguțe și luminoase, ci cărți dure și întunecate care să te bântuie mereu, de când le citești și până... până la sfârșitul timpurilor sau al vieții pentru că nu e ceva ce poți să uiți decât dacă te uiți pe tine o dată cu povestea.

Sau să vă mai spun despre poveste, despre cum se leagă ea de celelalte, despre cum spune o parte din istoria Omului cu chip de cal și a Cetății, veșnica cetate, cea care leagă totul, de la început la final? Sau să vă spun poate că, pentru prima dată, aș vrea volumele următoare acum, pe toate 4 din serie, să le înghit cu totul și să le diger o viață sau poate mai multe?

Nu, vă las pe voi să vă spuneți toate astea și mai multe după ce citiți Scârba la rândul vostru. O veți găsi în librării începând cu luna noiembrie. Și apoi, îi vom putea mulțumi cu toții lui Flavius că scrie, că ne oferă povești care să nu ne dea pace, că ne ajută să privim în colțuri întunecare și în oglinzi și să avem nume pentru ce vedem acolo și apoi, pentru că vedem cu toții același lucru, pentru că spunem toți aceeași poveste iar și iar în mințile noastre, să facem din scorneală adevăr.