Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

joi, 20 aprilie 2017

Recenzie dublă: Jocul coroanei vs Trei coroane întunecate

Am terminat Jocul coroanei acum câteva săptămâni și m-a lăsat puțin confuză cu privire la propriile sentimente, așa că am decis să las să mai treacă o vreme până să pot scrie un articol mai coerent decât rant-ul de pe Goodreads. Apoi, citind Trei coroane întunecate, am început să văd câteva elemente tratate similar, dar și aceeași idee abordată diametral opus, așa că m-am gândit că un articol în care să pun cele două povești una lângă alta ar putea fi interesant. Să vedem dacă și iese :)

Poveștile:
Jocul coroanei e un concurs la fel de vechi ca magia Rusiei, al cărui Țar trebuie să aibă mereu alături un Mag. Când acesta moare, se naște un copil care poate mânui toată magia străveche a țării. Însă există și situații în care se nasc doi astfel de copii, dar, pentru că izvorul magic e limitat, nu poate exista decât un singur Mag. Prin urmare, atunci când există mai multe persoane cu har, Țarul inițiază Jocul Coroanei, o înfruntare magică pe care o poate câștiga unul singur, învinsul fiind condamnat la moarte.

Vika și Nikolai sunt doi tineri care pot mânui acel izvor străvechi, așa că sunt condamnați să se lupte până la moarte. Înfruntarea lor îi va obliga să se cunoască mai bine, însă cum poți să mai omori singura persoană care e la fel ca tine, când abia ai început să o descoperi? Totuși, ce șansă are prietenia lor atunci când unul dintre ei va muri curând? Și cum ar putea vreunul dintre ei să câștige, știind că asta ar însemna uciderea celuilalt?

Trei regine magice se nasc în fiecare generație de conducători ai insulei Fenbrin, însă doar una poate deveni conducătoare. Primii ani și-i petrec împreună, ca niște surori bune. Apoi sunt despărțite, fiecare fiind dată în grijă familiei care are același dar: controlul asupra elementelor, rezistența la otravă sau controlul asupra plantelor și animalelor. Până la 16 ani, fiecare încearcă să devină cât mai puternică, apoi au un an la dispoziție ca să-și asasineze celelalte surori. La final, una singură poate fi regină.

De două generații, insula a fost condusă de o regină toxică, astfel încât familia Arron a căpătat tot mai multă putere. Însă se pare că au ajuns la capătul domniei lor, deoarece regina Katharina abia rezistă la cele mai ușoare otrăvuri, în ciuda încercărilor repetate ale Arronilor de a-i întări imunitatea. În schimb, favorita pare a fi regina Mirabela, o elementală care stârnește furtuni și dansează cu focul, care are și susținerea fățișă a bisericii. La coada „clasamentului” se află regina Arsinoe, care nu poate face o floare să înflorească oricât de mult ar încerca.

Însă o dată cu apropierea ceremoniei de Beltane, care marchează 16 ani de la nașterea reginelor, prietenii și susținătorii celor trei fete încep să pună la cale diverse planuri prin care să răstoarne balanța puterii în favoarea propriei regine.

Părerea mea:
Acum cred că e mai ușor de ghicit de ce mi s-au părut similare: ambele romane au la mijloc lupta până la moarte pentru a câștiga putere, sub o formă sau alta. De asemenea, ambele sunt primele volume ale seriilor din care fac parte și ambele prezintă niște personaje pe care le vei îndrăgi, care sunt condamnate. Inițial, chiar mi-am dorit ca unul din protagoniștii Jocului coroanei să moară, pentru că povestea se concentra atât de mult pe a te face să-ți placă și Vika și Nicolai, încât puteam să jur că vor supraviețui amândoi miraculos. Și asta n-ar fi fost o poveste prea bună (știu, sunt un monstru. Serios, m-am simțit oribil când am conștientizat că îmi doream ca unul din cei doi să moară. Nici măcar nu-mi păsa care. Mon-stru!).

A doua oară am fost mai pregătită pentru atașament emoțional, așa că am empatizat mai repede cu cele trei surori, deși mi s-au părut mai bine construiți Nikolai și Vika. Totuși, Katharina, Mirabela și Arsinoe sunt până la urmă niște regine, așa că poate a fost intenționat faptul că stârnesc în primul rând respect. Citind Trei coroane întunecate, am avut, totuși, o preferată care chiar credeam că va triumfa, dar finalul a aruncat toată povestea în aer, așa că habar n-am ce să cred sau ce șanse mai are regina pe care mi-o doresc eu pe tron.

Apropo de final, e unul din lucrurile care au fost abordate diferit: la finalul Jocului coroanei chiar aflăm deznodământul jocului, pe când în romanul Trei coroane întunecate, competiția abia începe, lucru care m-a deranjat neașteptat de tare. În ultimul timp, mi se pare că autorii de serii au început să-și gândească fiecare volum ca pe o piesă dintr-un puzzle, dar o piesă cu o poveste proprie, cu un deznodământ măcar parțial, ceea ce mi se pare logic. Altfel, pe parcursul întregului volumul se construiește o tensiune care în final nu e rezolvată, ceea ce e frustrant. Și înțeleg că acesta e scopul, dar părerea mea e că nu vrei ca potențialii cititori să asocieze volumul tău cu un sentiment negativ. O mică rezolvare a unei părți a tensiunii mi s-ar fi părut o idee bună. O alegere curajoasă, precum deznodământul din Jocul coroanei mi s-ar fi părut și mai bună.

Însă un capitol la care Trei coroane întunecate stă mult mai bine este abordarea jocurilor politice. În Jocul coroanei, accentul cade mai mult pe magie, pe când Trei coroane întunecate ne arată culisele puterii, modul în care cei din spatele liderilor încearcă să fie niște păpușari mai buni decât ceilalți și cum uneori, rezultatele sunt spectaculoase... sau eșuează spectaculos.

Și ca să închei într-o notă pozitivă, ambele volume construiesc o atmosferă de poveste. Jocul coroanei m-a făcut să simt că am vizitat cu adevărat Rusia țaristă, cu toate locurile ei încărcate de istorie, dar și de o magie străveche. Trei coroane întunecate m-a purtat într-un ținut ascuns în ceață în care orice e posibil, în care o pumă ar putea fi cel mai bun prieten al unei fete, iar cele mai periculoase otrăvuri ar putea fi cele mai gustoase condimente.

În concluzie, cred că o să vă placă ambele volume. Amândouă ridică miza prin construirea unor personaje care vor fi sacrificate. Totuși, fiecare dintre cele două serii tratează această miză altfel, unul concentrându-se pe latura umană și emoțională, celălalt pe latura politică și pe manipulările din culisele puterii. Ambele o să vă facă să vă pierdeți prin lumi fantastice și ambele o să vă ajute să vedeți că e mai greu să-ți dorești să ai și tu puteri magice atunci când acestea vin cu prețul unei vieți, dar și că binele și răul nu mai sunt atât de clar delimitate în literatura contemporană. Și asta, din punctul meu de vedere, e minunat.

duminică, 16 aprilie 2017

Leapșa: Cărți contemporane românești

De câteva zile m-am hotărât să scriu un articol chiar de Paște, dar tot oscilam între o recenzie ceva mai ieșită din comun (pe care o păstrez pentru săptămâna viitoare, sper să vă placă) sau un articol tip-jurnal despre ce înseamnă această sărbătoare pentru mine. Însă aseară am avut o experiență generală destul de neplăcută, pentru că slujba de Înviere în orașele mari nu cred că va fi vreodată liniștită, având în vedere multitudinea de oameni care vine „ca să fie”, nu ca să asculte.

Din fericire, fix când aveam nevoie de ceva inspirație, am descoperit leapșa aceasta care a început să circule prin blogosfera de carte de la noi, așa că am preluat-o de la Dumitrița de pe World of Books. Sper că am ales bine și, cine știe, poate o să descoperiți câteva cărți care o să vă placă.


1. Primul autor român contemporan – ce carte ai citit?
Teoretic, undeva pe la 13-14 ani am citit REM, de Mircea Cărtărescu, deoarece ne-a recomandat-o diriga și mi-am zis să încerc. N-am înțeles nimic din ea, așa că de fapt, prima cartea a unui autor român contemporan care m-a ajutat să-mi doresc să-i descopăr pe scriitorii noștri geniali a fost Crimă la timpul trecut, de Adina Speteanu.

2. De la ce autor român contemporan ai citit cele mai multe cărți?
Flavius Ardelean este lider la acest capitol, cu șase cărți citite și vreo trei recitite. Vi-l recomand dacă puteți să vă scufundați în macabrul lui ca să descoperiți adevărurile ascunse dedesubt. Și dacă aveți curajul să priviți adânc înăuntrul vostru, ca să descoperiți unde se ascunde, de fapt, întunericul de care ne e atât de frică.

3. Cuplul preferat din cărțile românești contemporane.
Erig și Emily din Sub steaua infraroșie. Pentru că sunt atât de aproape de a avea totul, apoi sacrifică totul de dragul umanității și al cunoașterii, apoi fiecare își sacrifică visul pentru celălalt... Nu e cea mai frumoasă poveste de dragoste, dar mi se pare cea mai profundă.

4. Eroul din cărțile românești contemporane în mâinile căruia ți-ai pune viața?
Aendo Assermore din seria Cronicile din Voss de Șerban Andrei Mazilu. Pentru că ar putea învinge fără probleme orice alt erou de pe la noi.. și nu numai.

5. Fantasy sau romance românesc?
SF :)) Bine, dacă e să aleg, aleg Fantasy-ul, pentru că majoritatea conțin oricum o poveste de dragoste și pentru că rareori am găsit o carte romance-pur care să-mi placă.

6. Cărți românești – nume românești? Sau cărți românești – nume străine?
Depinde. Dacă acțiunea are loc în România și nu există un motiv bun să aibă nume ciudate (motiv bun fiind faptul că în viitor vorbim alte limbi sau că personajul e străin), atunci e nevoie de nume românești. Dacă nu, atunci autorul alege, poate să-i cheme oricum.

7. Eroina preferată?
Alina Marinescu din seria cu același nume a Monicăi Ramirez. Nu cred că e nevoie să-mi motivez alegerea, tipa e badass pur și simplu, dar păstrându-și feminitatea.

8. Ultima carte românească citită?
Arhitecții speranței de Alexandru Lamba, pe care am terminat-o săptămâna trecută.

9. Care este următoarea carte semnată de un autor român contemporan pe care ți-ai propus să o citești?
Chiar acum citesc primul volum al romanului Frontiera, de Lucian Dragoș Bogdan, după care intenționez să citesc și volumul al doilea.

10. Un mesaj pentru autorii români contemporani.
De scris, scrieți la fel de bine ca autorii străini, ba uneori chiar mai bine. Însă aveți o mare problemă cu sistemul nostru de învățământ, care ne îndepărtează de lectură în general și de români în special. Nu cădeți în capcana orgoliilor și nu vă izolați în turnuri de fildeș: e nevoie să fiți printre noi, să ne cunoașteți și să ne lăsați să vă cunoaștem, pentru că descoperindu-vă ca oameni, vom descoperi și operele voastre și așa veți câștiga noi cititori.


Dau mai departe leapșa găștii din Blogosfera SF&F (Silviu, Liviu, Silvia, Ileana, Ștefan, Iulia) și unor bloggeri faini pe care i-am cunoscut/revăzut la Întâlnirile B3: Leontina, Andreea, Mihaela, Andreea, Catrina, Madeline, Raluca. Și vă urez sărbători fericite tuturor!

miercuri, 12 aprilie 2017

Blogosfera SF&F: Arhitecții speranței de Alexandru Lamba

La debutul său de anul trecut, Alexandru Lamba m-a surprins cu un roman în care o poveste de dragoste se împletea strâns cu o intrigă din sfera SF-ului, amândouă fiind la fel de necesare cărții sale. De data asta, deși credeam că sunt mai pregătită, m-a surprins din nou cu povestea unei obsesii, împletită cu o intrigă despre călătorii în timp și paradoxuri. Dar printre rânduri, ambele vorbesc de fapt despre dorințele noastre ascunse și modul în care suntem dispuși să ne mințim și pe noi și pe alții doar ca să întreținem speranțe deșarte.

Povestea:
Teoretizată și demonstrată practic la finalul secolului al 23-lea, călătoria în timp a devenit o realitate. Monopolul asupra mijloacelor de transport temporal îl are Agenția, o companie care organizează vizite în trecut și în viitor, totul fiind atent controlat astfel încât interferențele să fie minime. Altfel, efectele unei schimbări ar fi incalculabile, riscurile pentru lume, dar și pentru călători fiind enorme.

De aceea, Agenția are o serie de angajați numiți Spioni al căror scop este analiza de la distanță a unor puncte de interes, astfel încât să descopere „buzunare”, locuri suficient de mari pentru mai multe persoane pe care nu le privește niciun trecător, nici măcar o fracțiune de secundă, astfel încât vizitatorii din alt timp să nu fie observați. Greg este un astfel de spion, care asistă într-una dintre misiuni la explozia bombei de la Hiroshima.

Evenimentul îl va marca profund, mai ales când descoperă în înregistrări o femeie superbă care piere înghițită de flăcările exploziei.

Părerea mea:
Primul capitol prezintă o serie de personaje care și-au pierdut amintirile, rămânând doar cu cunoștințele lor generale. Exact asta mi-aș fi dorit și eu să mi se întâmple atunci când am terminat Arhitecții speranței, ca să-l pot reciti fără să-l cunosc și să fiu surprinsă iar de aceleași răsturnări de situație. Sunt atâtea aspecte care mi-au plăcut, de la ideea principală la detaliile de finețe, de la răsturnările de situație și dezvăluirile de la final la însăși felul în care a fost construit finalul. Așa că le voi lua pe rând.

Ideea centrală, după părerea mea, e realizată prin împletirea a două elemente, la fel ca în volumul precedent, cele două fiind povestea obsesiei lui Greg și mecanismele și regulile călătoriei în timp. Drama lui Greg este partea umană a poveștii, cea în care mi-a fost ușor să mă regăsesc. Nu neapărat în obsesia lui pentru o asiatică ☺. Am rezonat cu modul lui de a se arunca imediat asupra unei idei care sună corect, aproape orbindu-se singur ca să nu vadă potențialele defecte. Cu felul în care încerca să-și găsească scuze și justificări în ciuda faptul că știe că face ceva greșit... Toată abordarea lui mi se pare profund umană. Iar acțiunile celorlalți, încercările lor de a-l opri, toate sunt atât de evident greșite încât ar putea părea provocări mascate, dacă n-aș fi trecut și eu prin situații în care prietenii care voiau să mă convingă să renunț la ceva mai rău mă întărâtau. Și cred că am trecut cu toții prin asta.

Iar călătoria în timp în sine, mecanismele prin care poate avea loc, totul a fost un adevărat roller-coaster. Mi-a plăcut modul în care explicațiile au fost inserate natural în text, fără să-l încarce și fără să pară puse special de dragul cititorilor. Mi s-a părut superbă reprezentarea timpului, schemele și poveștile făcute parcă pentru a ajuta toți oamenii de rând să înțeleagă cum funcționează lucrurile. Totul e foarte simplu, aproape ca o poveste în sine, ca și cum fizicianul care a pus bazele teoriei care permite deplasarea temporală s-a concentrat mai mult pe a explica lucrurile pe înțelesul tuturor, nu numai al colegilor de breaslă. Iar motivul pentru care totul este descris atât de frumos și de ușor de înțeles e fenomenal, surprinzător și m-a lăsat cu gura căscată. În plus, se leagă foarte frumos cu morala obsesiei lui Greg.

Cel mai mult, însă, mi-au plăcut detaliile. De la motivul pentru care personajele drăcuie deși religia pare absentă din viața lor până la toate amănuntele suspecte, care ridică semne de întrebare, totul e plasat cu multă migală, construind piesă cu piesă concluzia finală. Și, cireașa de pe tort, sunt câteva fragmente din gândurile personajelor care sunt acele mici adevăruri pe care le cunoaștem cu toții, dar pe care scriitorii care sunt aproape de sufletele noastre le pot pune perfect în cuvinte. Încă de la prima pagină, m-a bântuit fraza asta: „Speranța e doar în infinitul posibilităților”. Mai e și visul lui Greg, atât de frumos povestit, atât de dureros de citit... N-am reușit să fiu de acord cu obsesia lui, dar asta nu m-a împiedicat să-i simt frustrarea și neputința.

Mi se pare potrivit să închei cu finalul, sau mai bine zis finalurile. Sunt trei momente în care povestea s-ar putea încheia, frumos marcate, lăsându-te pe tine să alegi dacă povestea ar trebui sau nu să continue. Fiecare dintre cele trei funcționează perfect ca un punct, diferența făcând-o doar curiozitatea cititorului. Eu le-am citit pe toate fără ezitare și deși nu regret lucrurile pe care le-am aflat, mi-aș fi dorit să las ceva mai mult timp să se scurgă între momentele de lectură, să le „diger” mai mult înainte să trec mai departe.

De fapt, mi-aș dori să fi citit cartea mai încet, să mă bucur mai mult de ea. Am devorat-o pur și simplu, m-am pierdut de tot și în timpul celor câteva ore cât am citit Arhitecții speranței, nu mi-am dorit decât să dau pagină după pagină după pagină, să aflu mai mult și mai mult. Cred că e deja clar că recomand romanul oricui, indiferent de gusturi, pentru că veți descoperi o poveste despre oameni și felul lor de a fi, dar și o speculație despre timp și modul cum ar putea el funcționa. Pentru cei care evită SF-ul, dacă v-ați dorit vreodată să vizitați vreun moment din trecut, veți iubi acest roman. Pentru cei care citesc SF pe pâine, dacă puteți depista un paradox temporal de la cinci kilometri, fără ochelarii de citit, veți iubi acest roman. Și pentru cei care vor pur și simplu o poveste bună, în care să vă pierdeți, dar și care să vă pună mintea la lucru, veți iubi acest roman.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Arhitecții speranței, le găsiți pe blogurile:

   •  Catharsis Writing
   •  Nantan Lupan
   •  Assasin CG
   •  FanSF
   •  iuliaalbota.ro

Pentru 10 mai, vom citi Inima Dragonului de M. M. Țara. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

vineri, 7 aprilie 2017

Recenzie: Mințile lui Billy Milligan de Daniel Keys

Această carte m-a fascinat și m-a uimit de la un capăt la celălalt. Pentru cei care au văzut sau auzit despre filmul Split, subiectul romanlui lui Keys nu va fi o surpriză. Ambele spun povestea unei persoane care suferă de personalitate multiplă, având 23 de persoane care „locuiesc” în același corp, a 24-a fiind ceva mai specială. Totuși, asemănările se opresc aici, filmul preferând să adauge o notă de supranatural (din câte am înțeles din trailer, nu am văzut filmul). Romanul, în schimb, spune povestea adevărată a lui William Stanley Milligan, zis Billy, care nu are nimic supranatural, ci doar o boală mintală care îi transformă complet viața.

Povestea:
Danny a fost arestat, fiind acuzat de violarea și jefuirea a trei tinere. În arest, Ragen a fost cel care a recunoscut jaful, dar nu și violul. De fapt, nici el, nici Arthur nu reușesc să afle cine anume a încălcat regula abstinenței. Dar nici ei nu pot fi siguri că „frații” lor nu le ascund ceva, pentru că deși se pot impune, pot fi și păcăliți, mai ales în perioadele de confuzie.

Cei trei sunt doar o parte dintre personalitățile lui Billy Milligan, o persoană care suferă de personalitate multiplă și care a comis într-adevăr cele trei violuri. De asemenea, este și prima persoană care reușește să scape de pedeapsă, invocându-și boala drept motivație pentru faptul că nu a fost în deplinătatea facultăților mintale în timp ce încălca legea.

Dacă e într-adevăr bolnav sau doar un actor bun, dacă merita achitat sau, dimpotrivă, ar fi trebuit să meargă la închisoare, doar cititorul poate decide.

Părerea mea:
Când am început să citesc Mințile lui Billy Milligan, mi-am petrecut câteva minute bune ofticându-mă că n-am citit-o mai devreme. O am în casă de mai bine de un an, pentru că îmi plăcuse foarte mult Flori pentru Algernon și mi-am dorit să citesc ceva scris de același autor. Acesta fusese singurul criteriu când am ales cartea, nici măcar nu m-am uitat despre ce e vorba în ea. Și pentru că nu m-am uitat, am ales să citesc altceva în acea perioadă și timpul a tot trecut... Apoi a apărut filmul Split și deși am citit numai de bine despre el și deși m-a fascinat ideea pe care se baza filmul, n-am ajuns să-l văd pentru că mi s-a părut prea horror pentru gustul meu. Însă într-una din recenziile filmului, mi-au trecut ochii și peste o mențiune a numelui Billy Milligan și mi-am amintit de roman. Așa că am început să-l citesc și m-a prins de la primele rânduri. Totuși, declicul adevărat s-a petrecut când, după ce citisem o treime, mi-au picat ochii pe coperta a patra, unde era clar menționat faptul că povestea e scrisă după un caz real. Și deși mă fascinase viața lui Billy, faptul că e reală, că el a existat cu adevărat a făcut ca impactul pe care romanul l-a avut asupra mea să fie și mai mare.

Scriitorul te invită de la început să cântărești tu însuți faptele și să decizi dacă îl crezi sau nu pe Billy. Eu l-am crezut de la primele pagini, de la primele descrieri ale manifestărilor personalităților sale. Iar viața sa mi s-a părut atât de tristă, plină de confuzie și de durere, dar, mai presus de toate, de starea lui duală: e simultan incredibil de singur, dar și parte dintr-o familie/comunitate a propriilor personalități. E paradoxal, e aproape incredibil și e fascinant. Mi-e greu să nu arunc cu superlative în stânga și în dreapta pentru că mi s-a părut o carte perfectă.

Mi-e greu, totuși, să mă refer la atmosferă sau la personajele secundare. Până la urmă, e vorba de realitate, aceea chiar era atmosfera și aceia chiar erau oameni. Cum să judeci așa ceva? Nu pot decât să admir modul în care Keys a pus cap la cap documente, scrisori și declarații, frânturi de amintiri și de relatări ca să construiască o poveste pe care, citind-o, să ai senzația că o trăiești. Iar modul cum redă ceea ce se întâmplă în mintea lui Billy te face să-l înțelegi pe cât de mult e posibil pentru o persoană care e mereu „în lumină”, așa că e evident de ce Milligan l-a ales să scrie această poveste.

Vă recomand Mințile lui Billy Milligan dacă vreți să vă convingeți pe propria piele că uneori, realitatea poate fi mai fascinantă decât ficțiunea și că mintea omenească este un tărâm mult mai straniu decât unele dintre cele mai fanteziste lumi imaginate până acum.

marți, 4 aprilie 2017

Voluntar la frontieră: Final Frontier #6

După ce m-am distrat anul trecut ca voluntar la evenimentul meu literar preferat, anul acesta n-aveam cum să nu-mi reiau rolul și să dau o mână de ajutor la organizarea ediției cu numărul 6 a Final Frontier. De data asta, am transformat Centrul Cultural „Casa Artelor” în casa iubitorilor fantasticului în toate manifestările lui. Locul cred că a fost cel mai fain de până acum: central, luminos, încăpător... câteva roți zimțate în plus și ar fi fost un decor de-a dreptul steampunk. În plus, voluntarii de la I <3 S3 ne-au ajutat mult la aranjarea spațiului înainte și după târg.

La fel ca anul trecut, mi s-a părut fascinant modul în care câteva săli s-au umplut de cărți, figurine, tricouri, roboți, imprimante 3D și, desigur, de oameni faini care abia așteptau să se bucure de tot ce are Final Frontier de oferit. Am reușit și eu să arunc un ochi peste noutățile editurilor, deși mai mult în momentele de dinaintea începutului oficial al zilei, când nu aveam prea mare lucru de făcut.

Așa am reușit să aduc acasă un mic turnuleț din care se vede clar că în materie de achiziții de la târguri, prefer autorii români. Motivul nici nu e greu de ghicit: autografeee! Și nu mă refer doar la o semnătură aruncată pe carte, ci la cele câteva clipe de interacțiune în care majoritatea îmi mulțumesc pentru diverse, de la promovare și încredere, la simplul fapt că am cumpărat cartea. Reacția lor mă surprinde de fiecare dată, pentru că eu ar trebui de fapt să le mulțumesc pentru lumile fantastice în care mi-au permis să evadez în momentul în care le-au mutat din imaginația lor în cărțile pe care le scriu. Bine, iubesc și dedicațiile care mai de care mai inspirate, pe care uneori le recitesc cu drag.

Totuși, ca de fiecare dată, momentele mele preferate sunt evenimentele: lansări, discuții, dezbateri, toate îți permit să afli mai multe despre orice, de la volumul pe care credeai că l-ai înțeles, dar în care autorul poate a ascuns mai multe aspecte care ți-au scăpat, la subtilitățile lumii editoriale și a întregului proces prin care un manuscris devine un volum. Așa că anul acesta, pe lângă a impune programul (ceea ce n-a trebuit să fac aproape deloc, toată lumea a reușit să se încadreze bine și am avut parte de pauzele prevăzute tocmai pentru a permite spațiu de manevră... de care am profitat ca să bag mâncare pe gât ca ultimul sălbatic hămesit), mi-am propus să transmit live evenimentele pe facebook. Cred cu tărie că fiecare discuție ar trebui să ajungă și la cei care, din motive diverse, nu au putut ajunge, dar și la cei care în mod normal n-ar participa la o lansare de carte pentru că nu știu ce presupune.

Din păcate, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg (literalmente) și rețeaua nu mi-a permis un broadcast la calitate mare, iar telefonul nu mi-a permis să scad puțin calitatea. Așa că, după vreo 10 minute irosite înjurând mental, am decis să înregistrez local și să „văd eu după”. Și uite așa am învățat că telefonul meu arată un cadru mai larg decât filmează efectiv, așa că am destule filmulețe cu oameni tăiați sau scoși din cadru, am învățat că uneori se defocalizează singur, așa că am 3 minute de filmare complet neclară pe care niciun program din lume nu o poate repara și am învățat că dacă uiți să pui telefonul în airplane mode (pentru că tu aveai de gând să transmiți live) și te sună cineva, filmarea se întrerupe și ai pauze... Măcar se aude decent și imaginea e și ea relativ decentă. Așa iată-mă cu vreo 13 filmulețe de peste 4GB fiecare în memoria telefonului, filmulețe pe care facebook nu mi-a permis să le încarc pe pagina blogului.

Rezultatul? O zi de editat (pentru care îi mulțumesc enorm lui Laur) în care am descoperit că dacă vrei să adaugi o secundă la începutul unui filmuleț de jumătate de oră, salvarea modificării durează minim jumătate de oră. Și o zi de uploadat în care am învățat că dacă vrei să lași ceva peste noapte, totul o să crape la 5 minute după ce ai adormit și că dimineața o s-o iei de la capăt. Dar și un canal proaspăt de YouTube unde puteți găsi filmări de la toate evenimentele și pe care plănuiesc să-l mai folosesc când vreau să fac pe cameramanul și să-mi chinui prietenul cu editarea video.

Revenind la târg, au fost două zile perfecte. Am revăzut oameni dragi, am descoperit autori noi pe care abia aștept să-i citesc pentru a descoperi dacă sunt la fel de promițători pe cât par și am participat la două panel-uri, dintre care unul a fost moderat de mine... Apropo, îmi permit în sfârșit un moment de fangirl: Am fost invitată într-un panel alături de Tudor Popa!!! Bine, am fost nouă oameni cu totul, dar am avut în sfârșit ocazia să-l aud vorbind pe unul dintre oamenii din industria de carte pe pe care îi admir de mult, mult timp. Omul e aproape o legendă și eu am stat de vorbă cu el!!! Din păcate, nu aveam nicio carte Nemira la mine și fondurile pe ziua I de târg se epuizaseră, altfel aș fi putut pleca și cu un autograf pe una din cele mai frumoase coperte pe care le-am văzut vreodată.


Eu aproape ies din cadru, dar sunt acolo și Tudor Popa la fel :)

Bine, și panel-ul meu mi-a plăcut, deși mărturisesc că nu m-am pregătit mai deloc pentru el, dar sper că nu se vede. Oricum, sunt fericită că Blogosfera SF&F a început să fie considerată o comunitate a cărei părere merită ascultată, chiar dacă discuțiile despre cine și de ce îndrăznește să-și dea cu părerea sunt interminabile în fandom. În ultimele zile s-a consumat multă cerneală virtuală pe subiect, pornind de la articolul Alexandrei Medaru de aici și de la întrebarea lui Dan Doboș de la târg, care au rezultat în articolul lui Silviu/Assassinul de aici și în editorialul lui Alex Lamba din Gazeta SF.

Din fericire, pe Internet e loc pentru toți, așa că vin cu și eu cu niște păreri care simt că ar trebui exprimate:

• După cum am spus și la târg, reprezentanții editurilor au participat la un eveniment al bloggerilor de carte pentru că eu i-am invitat și ei au acceptat să vină. E atât de simplu. Nu cred că asta a însemnat o validare a bloggerilor prezenți (n-aveau de unde să știe cine va fi acolo; nici eu nu știam cine va fi prezent. Cât despre mine, în cel mai bun caz mi-au validat abilitatea de a modera un eveniment, nu calitatea articolelor mele) și cu atât mai puțin încurajarea lor să fie critici literari (wtf?!). Au venit ca să ne cunoască, probabil pentru că unele din... lucrurile pe care le scriem (recenzii, păreri, impresii, ziceți-le cum vreți, până la urmă sunt articole de blog în care scriem ce vrem noi despre cărțile citite) sunt utile industriei de carte. Și poate pentru că unele astfel de articole îi nemulțumesc sau comportamentul unor bloggeri dăunează comunității și au vrut ca noi să știm ce să nu facem. Oricum, ca organizator, pot să explic oricui vrea să mă asculte că scopul evenimentului a fost crearea unei comunități strânse de bloggeri de carte care fac schimb de experiență online, dar și offline, în cadrul unor întâlniri în care discutăm între noi, dar și cu persoane din sfera literară care pot să afle răspunsuri la întrebările pe care le au și să ne spună ce au de transmis către bloggeri. Inclusiv criticii literari pot să vină să dialogăm până înțelege fiecare că nici noi nu ne erijăm în critici, nici ei nu scriu niște simple recenzii cu cuvinte mai complicate.

• Despre libertatea de exprimare a părerii fiecăruia a scris deja Alex mai bine decât aș putea-o face eu, așa că n-o să mai reiau ideea. Dar o dată ce părerea există, e musai să fie și emisă? Răspunsul cel mai simplu este „Nu”. Îmi place să cred că avem cu toții păreri mai mult sau mai puțin avizate despre absolut orice. Dar eu n-o să mă apuc să-mi spun părerea despre cum ar trebui cineva să-și gestioneze un teren arabil, când am trăit toată viața la oraș și am reușit să omor fiecare plantă pe care a trebuit s-o îngrijesc de una singură. De ce? Pentru că eu consider că în acest caz, nu am căderea să-mi dau cu părerea. Da, cu toții putem emite păreri. Ar trebui mereu s-o facem? Nu. Ar trebui mereu să ne abținem? Din nou, nu. Fiecare dintre noi e (deocamdată) liber să decidă când să-și spună părerea și ceilalți sunt liberi să judece dacă are căderea să o facă. Apoi, ținând sau nu cont de părerile criticilor (nu ăia literari, ci cei care efectiv l-au criticat) și lăudătorilor, fiecare „părerolog” decide dacă să continue sau nu să-și facă publice părerile. E simplu în aparență, dar complicat în realitate pentru că decizia despre emiterea efectivă a părerilor e și va fi mereu subiectivă, cât timp suntem liberi să vorbim. Și fiecare dintre ceilalți e la fel de liber să considere acele păreri bune sau proaste și emiterea lor un semn de inteligență sau, dimpotrivă, de lipsă de bun simț.

Iar am deviat mult. Pe scurt, din punctul meu de vedere a fost un târg excepțional și cea mai reușită ediție de până acum. Sper că și cei care au participat, fie ca vizitatori, expozanți sau invitați la evenimente s-au simțit la fel de bine și sper să vă mai întâlniți cu Blogosfera SF&F și pe la alte evenimente, dar și să ne vedem pe 22 aprilie la următoarea ediție a întâlnirilor B3, unde vom avea un invitat special pe care îl alegem zilele astea în grupul nostru de facebook, în care invit toți bloggerii de carte. Și sper că aceia dintre voi care n-au reușit să ajungă să se bucure de înregistrările mele (sau măcar să nu mă înjure prea tare pentru calitatea lor). Și sper să-l mai întâlnesc pe Tudor Popa ca să-i pot cere un autograf :P

luni, 27 martie 2017

Film: Beauty and the Beast

Când eram mică, prințesa mea Disney preferată era Nala, prietena lui Simba din Lion King pentru că niciuna din domnițele care își găsesc prinții nu e la fel de interesantă ca o leoaică. În plus, Nala pleacă în căutare de hrană atunci când familia ei are nevoie, îl motivează pe Simba să nu mai fie un pui răsfățat și să-și asume responsabilitățile pe care ar trebui să le aibă un rege și luptă alături de el atunci când situația o cere, așa că prințesa-leu era și încă este unul din personajele mele feminine preferate.

Totuși, pe măsură ce am crescut și am început să mă îndrăgostesc de cărți, mi-am dat seama că mă regăsesc destul de mult în povestea lui Belle. E foarte ușor ca în mediul nepotrivit, dragostea unei persoane pentru cărți să fie privită ca o ciudățenie. Și bănuiesc că majoritatea celor care citesc acest articol visează să aibă într-o zi o bibliotecă asemănătoare cu aceea din castelul Bestiei. Așa că Belle a devenit prințesa mea umană preferată și am început să îndrăgesc din ce în ce mai mult povestea ei. N-am crezut niciodată că ar fi necesar un remake, dar dacă tot l-au făcut, mi-am dorit să fie suficient de fidel animației încât să placă, dar nu mi-am dorit să fie identic, ci am vrut ca diferențele să îmbogățească povestea. Și mi-am dorit să-mi placă. Ceea ce s-a și întâmplat, mi se pare un film mult mai realist și mai bine ancorat în timpul în care are loc acțiunea.

Ceea ce face filmul în primul rând este să rezolve câteva din nemulțumirile generate de animație. Și o face chiar din narațiunea de început, în care devine evident de ce nu e blestemat doar prințul, ci toți cei de la castel și de ce nimeni din sătucul din apropiere nu știe despre castelul aflat la câteva ore de mers de ei.

Și în sătuc sunt câteva diferențe, preferata mea fiind legată de Maurice, care nu mai e văzut ca nebunul satului, ceea ce e excelent pentru că înainte, faptul că Belle era văzută ca o ciudată mi s-a părut mereu o consecință a faptului că era fiica lui Maurice, însă acum, ciudățenia ei ține doar de ea însăși. În plus, se mai rezolvă elegant o problemă a animației: librăria care nu-și avea locul într-un sat în care cititul e privit ca un lucru nenatural și al cărui singur client nu plătea pentru cărți e înlocuită de cele câteva cărticele ale preotului local, ceea ce are mult mai mult sens.

Dacă tot vorbeam despre săteni, și Gaston primește un pic de backstory: este un căpitan întors de pe front, așa că fixațiile lui nebunești pot fi ușor puse pe seama unui stres post-traumatic. Însă deși din cronicile pe care le-am citit până acum, Gaston a părut preferatul tuturor, mie mi-a plăcut mai mult Le Fou, pentru că este unul dintre personajele care evoluează. Gaston e un narcisist cu o fixație care crește în intensitate, dar el nu trece prin nicio transformare. Le Fou, însă, are parte de un conflict interior puternic, deoarece deși îl iubește pe Gaston, nu e deloc de acord cu metodele lui. De fapt, Le Fou e singurul personaj care schimbă tabăra, ceea ce e impresionant.

De cealaltă parte a blestemului, avem o Bestie ceva mai umană ca aspect și mai complexă ca personalitate. În primul rând, figura e mai aproape de omenesc, ceea ce îl plasează în zona de uncanny valley, unde e înfricoșător prin faptul că nu e pe deplin uman, nici animal, dar are și o față mai expresivă atunci când nu se comportă sălbatic. Din punct de vedere al personalității, la fel cum situația lui Belle e schimbată de ceea ce aflăm despre tatăl ei, și povestea Bestiei devine mai plauzibilă după ce aflăm detalii despre părinții lui. Mai precis, schimbarea lui dintr-o persoană brutală și furioasă într-una caldă și deschisă devine mai credibilă și are mai mult sens.

Cât despre restul personajelor de la castel, ca aspect sunt foarte diferite de animație. Nu mai sunt adorabile, ci sunt mult mai realiste, tot în zona uncanny valley, ceea ce mi se pare mai plauzibil: blestemul trebuia să transforme castelul și pe oamenii din el într-un loc în care niciun om să nu-și dorească să rămână prea mult, așa că are sens ca mobila vie să fie înfricoșătoare, detaliu accentuat de interacțiunea inițială dintre servitori și Maurice, mult diferită de original (și motivul pentru care devine prizonier e diferit, dar mult mai apropiat de basmul original, ceea ce e o mare bilă albă din punctul meu de vedere).

În final, sunt și câteva cântece noi, dintre care am remarcat melodia Evermore, care e ea însăși încărcată de emoție, dar cântată de Bestie în timp ce Belle pleacă e incredibil mai emoționată. Am plâns ca un copil, a fost perfect momentul. Și melodia cântată de tatăl lui Belle mi-a plăcut, iar momentul când Belle urcă pe deal ca în Sunetul muzicii și cântă despre aventură mi-a dat fiori. În schimb, Be our guest mi s-a părut prea mult cu totul, momentul a fost atât de bogat încât a devenit greu de urmărit, iar cântecul lui Gaston putea fi mai dinamic (ca în muzicalul de pe Broadway, unde momentul de dans e atât de ritmic și de plin de viață încât e greu să nu începi să dansezi și tu). Cântecul care împrumută numele filmului a fost ok, deși strofa în plus putea lipsi în continuare, însă dansul dintre protagoniști a fost genial pentru că a inclus mai mult elemente specifice dansurilor de salon din acele vremuri, care mie mi se par mult mai interesante și mai incitante decât un simplu vals.

În concluzie, mi-a plăcut filmul. Nu era necesar, dar a fost făcut bine, cu toate omagiile pe care animația le merita, dar și cu toate modificările de care avea nevoie ca să fie un alt film. Nu mi se pare un film pentru copii, ci pentru cei care au copilărit cu filmul și își doresc mai mult. Dacă vreți să vă displacă, veți găsi suficiente motive, dar dacă sunteți deschiși la nou, atunci nu are de ce să nu vă placă. Și indiferent de părere, ascultați Evermore, pentru că e o melodie absolut genială, mai ales în interpretarea lui Josh Groban:

duminică, 26 martie 2017

Recenzie: Dr. Bloodmoney de Phillip K. Dick

Citind povești despre cum ar putea arăta o societate post-apocaliptică, am întâlnit personaje care vor să reconstruiască lumea veche sau, din contră, să creeze una mai bună. Am întâlnit și resemnare uneori, dar niciodată atât de multă și de deprimantă ca în Dr. Bloodmoney, un roman în care nu sfârșitul lumii e șocant, ci faptul că e acceptat cu atâta ușurință.

Povestea:
În urma unor calcule greșite, testarea unor bombe nucleare în atmosfera terestră a însemnat și apariția unor mutanți care nu au membre, așa că au nevoie de proteze pentru a putea funcționa normal. Nu toți au apărut din cauza radiațiilor, unii dintre ei, precum Hoppy Harrington, fiind rezultatul unor medicamente nocive. Totuși, lumea a reușit într-un fel sau altul să integreze în societate acești noi cetățeni și, în plus, să-și continue progresul, primul cuplu de oameni urmând să plece în curând spre Marte.

În ziua lansării rachetei, însă, se declanșează adevăratul dezastru, deoarece America este bombardată de inamici. Hoppy reușește să supraviețuiască, la fel și Walt Dangerfield, unul dintre cei doi oameni trimiși pe Marte, care este acum condamnat să orbiteze Terra până când își va fi epuizat rezervele de hrană. El devine catalizatorul renașterii, transmisiunile sale ajutând comunitățile să facă schimb de informații.

Dar Hoppy nu e mulțumit de situația sa actuală, așa că își pune cunoștințele și puterile psihice și telekinetice în slujba propriului plan de a schimba lucrurile.

Părerea mea:
Când termin de citit o carte luminoasă, veselă sau măcar cu happy-end, mi-e în general destul de clar ce vreau să scriu despre ea, dar atunci când întâlnesc o carte sumbră, plină de sentimente din partea neagră a spectrului, mi-e mult mai greu să-mi dau seama cum să transmit faptul că merită citită. Unii dintre voi citesc tocmai ca să scape de negativitate, să evadeze în povești în care, în ciuda dificultăților, totul se termină cu bine. Însă în acest roman, chiar și finalul te lasă confuz, pentru că deși personajul negativ e învins, personajul victorios e suficient de ambiguu cât să te facă să te îndoiești că lucrurile vor deveni mai bune.

Într-un fel, Dr. Bloodmoney mi-a amintit de universul X-Men, dar privit cu adevărat din perspectiva umană. Mutanții din acest roman sunt cu adevărat înfricoșători, iar puterile lor, oricât de greu de crezut par la început, devin rapid un instrument de subjugare a oamenilor. De fapt, cel mai dezarmat aspect al poveștii este că la început, puterile lor nici nu par credibile, ci mai mult un fel de autosugestie generată de propria lor frustrare, așa că sunt ușor de ignorat... până când încep să pară din ce în ce mai reale, iar când pericolul e cu adevărat conștientizat, e prea târziu.

În plus, coperta gri se potrivește perfect, deoarece atmosfera întregului roman e apăsătoare și deprimantă. Nimeni nu pare vesel nici măcar din greșeală, adulții sunt veșnic preocupați de câte o problemă, iar singurul copil e uneori mai matur decât proprii părinți. Nimeni nu are o viață ușoară, toți au probleme externe sau interne, nici măcar cuplul care are o aventură nu e fericit.

Totuși, poate ar fi fost mai bine să fie mai puține personaje sau cele care sunt ar fi trebuit conturate mai bine, cel puțin la început. În debutul romanului, mi s-au părut prea mulți oameni, mi-era greu să rețin cine unde e și ce face. Din fericire, după o vreme m-a prins povestea și încet-încet am început să-i cunosc pe toți, să le înțeleg rolul în poveste și să mă afund în depresia lor.

Nu pot să spun că experiența de a citi Dr. Bloodmoney e una plăcută, dar cred că e un roman care merită citit. Merită să simți pe pielea ta senzația de dezorientare pe care ți-o dă romanul, pentru că limita dintre real și imaginar (în sensul de indus-de-o-minte-bolnavă) e destul de firavă. Și e bine să simți dezolarea prezentă în fiecare rând, pentru că deși nu e o experiență plăcută, e una care n-o să te lase indiferent și asta mi se pare mult mai important. Așadar, recomand cartea tuturor celor care vor să iasă din zona de confort și să accepte provocarea de a descoperi o lume gri în care speranța e doar un concept abstract.

luni, 20 martie 2017

Evenimente: Întâlnirile B3 #3

După ce întâlnirea B3 din februarie a fost o reușită, am decis ca în luna martie să merg un pas mai departe și să avem alături de noi niște invitați speciali. Așa că am vorbit cu o serie de reprezentanți ai editurilor de pe la noi, am făcut o ședință de brainstorming în grupul de facebook unde ne organizăm, am alcătuit o listă de întrebări... și am sărit în gol.

Fix asta a fost senzația, de gol în stomac ca atunci când pici de undeva și de furtună dezlănțuită în jurul meu. Nu mi-aș fi imaginat niciodată câte zeci de mici probleme ar putea să apară atunci când îți pui în cap să organizezi un eveniment. Aranjatul sălii, adusul de scaune pentru o grămadă de oameni la care nu te așteptai (și cărora le mulțumesc că au venit), renunțatul la cameră la momentul potrivit, nu multe minute mai târziu (apropo, îmi cer scuze celor cărora le-am promis că vom filma, dar data viitoare planificăm mai bine), lupta de a împiedica discuția să divagheze prea tare, dar și de a păstra o atmosferă relaxată, încurajarea bloggerilor să vorbească și, preferata mea, how to deal with a troll.


După eveniment, am vorbit cu cât de mulți oameni am putut și am înțeles că atât invitații, cât și bloggerii s-au simțit bine, ceea ce mă bucură enorm. Sper că tuturor li s-a părut o întâlnire utilă și că au aflat lucruri pe care nu le știau, că și-au găsit răspunsul la o parte din întrebările pe care le aveau sau măcar că și-au confirmat niște teorii de care nu erau siguri. Pe scurt, sper că le-a prins bine.

Eu, cel puțin, cred că am învățat o grămadă despre cum se gestionează o astfel de... aventură :) La final, am primit și multe sfaturi care o să-mi fie foarte utile pe viitor, dar mi-am tras și propriile concluzii. Mi-am dat seama că mai am multe de învățat când vine vorba de a interacționa cu propriul public. Că a avea mulți invitați și a spera că vor reuși toți să vorbească în mod relativ egal nu e o așteptare realistă. Că sunt The Queen of the Control Freaks, pentru că acum, uitându-mă la lista de întrebări pe care o aveam pregătită, îmi vine să râd de mine. Nu mă așteptam să o putem discuta pe toată, dar aș fi vrut să intrăm în mai multe subiecte. În loc de asta, cred că am ajuns să omor din fașă orice inițiativă din public (deși unele meritau ucise cu pietre, dar asta e altă poveste), și asta a dus la o atmosferă mai timorată, cred eu.

Dar, cu bune și cu mai puțin bune, a fost genial. A fost adrenalină pură de la un capăt la celălalt, a fost în același timp o ieșire cu prietenii și o mostră de public speaking cu tremurici (da, încă e ciudat să vorbești și să se uite zeci de oameni la tine). Și indiferent cât de aproape sau departe a fost de așteptările mele, a fost exact ceea ce trebuia să fie. Așa că vă mulțumesc.

Mulțumesc Deea, Matei, Simona, Alex, Bogdan pentru că mi-ați acceptat invitația și sper să vă mai avem printre noi (deși, probabil, unul câte unul, pentru că mă gândesc că ar funcționa mai bine). Mulțumesc Andrei și Cristina, sper că v-a plăcut! Mulțumesc Andreea, Leontina, Silvia, Silviu, Ștefan, Sorin, Max, Mihaela, Catrina, Iulia, Raluca, Cătălin, Irina, Alina, Irina, Dana și tuturor celorlalți oameni care au venit să-și petreacă seara alături de noi. Mulțumesc Miruna & oamenilor de la Epic Bar pentru găzduire și pentru că ne-au lăsat să le transformăm etajul în cercul nostru de discuție. Mulțumesc surorii mele pentru trepied și pentru că nu s-a supărat că n-am putut muta întâlnirea ca să poată participa și ea (n-am uitat de clătitele pe care ți le-am promis). Și mulțumesc, Laur, pentru tot.

Abia aștept să vă revăd pe cât mai mulți dintre voi în aprilie, când vom încerca să discutăm mai mult despre ce a avut fiecare de câștigat din întâlnirea aceasta, despre ce nu a mers bine și despre ce ne dorim de la aceste întâlniri, astfel încât pe viitor să... o facem și mai lată! Pentru că nu ai nevoie de sporturi extreme când poți să organizezi evenimente :))

marți, 14 martie 2017

Evenimente: Răpirea extraterestră

Indiferent dacă ești sau nu unul dintre cei care cred în extratereștri, ei vor fi prezenți la Final Frontier anul acesta, ascunși printre paginile cărților care se vor găsi la târg. Sau pitiți prin mințile tuturor autorilor care vor lua parte la evenimentele speciale. Sau chiar printre creațiile rezultate în urma atelierelor. Totul se întâmplă pe 1 și 2 aprilie, la Casa Artelor. Fără glumă. Serios, e și eveniment pe Facebook, nu se glumește cu așa ceva!

Așadar, nu vă faceți planuri în primul weekend din aprilie, pentru că indiferent cum preferați să vă petreceți timpul liber, veți găsi ceva de făcut, alături de oamenii faini prezenți la târg. Și de extratereștri.


Comunicat de presă:
În week-endul 1-2 aprilie acceptă provocarea și vino de Ziua Păcălelilor la Final Frontier să descoperi lumile imaginare devenite realitate. Fără glume, ediția numărul șase a singurului târg de carte SF & Fantasy va avea loc între orele 11:00 și 19:00 la Centrul Cultural Casa Artelor (B-dul Mircea Vodă nr. 5, Sector 3, Bucureşti), partenerul nostru de eveniment.

Am pregătit pentru tine cele mai noi apariții dar și volume la prețuri speciale de la editurile pasionaților de SF & Fantasy (Nemira, Paladin, Corint, Millenium, Herg Bennet, Tritonic, Crux), board games de la Red Goblin, benzi desenate și figurine de la HAC!BD. Volumele în limba engleză vin de la Books Express, iar romane polițiste de la Crime Scene Press. Cei mai cunoscuți autori români de SF&Fantasy vor fi alături de noi cu lansări de carte și paneluri interactive. Invitatul special al târgului Final Frontier #6 este scriitorul Dan Doboș.

De 1 Aprilei granița dintre realitate și imaginație se estompează, așa că vei avea parte la Final Frontier #6 de experiența completă. Cavalerii Jedi și elfii din Stăpânul Inelelor au făcut un salt din paginile cărților în realitatea imediată, iar dacă vrei să te alături lor, avem pentru tine obiecte fan art de la Nyx Art și Wizart Room care să te transforme într-un personaj fantasy. Pentru cei curajoși transformările pot fi și mai șocante, vino la târg pentru demo-ul de machiaj SF făcut de Alina Diana Crisu și echipa.

Nici atelierele de la târg nu se lasă mai prejos în demascarea lumilor fantastice și îți oferă informații importante: învață să faci benzi desenate cu Vlady, află totul despre anime cu Alice și călătorește în spațiu la atelierul de Astronomie cu Adrian Sonka, lector Fundația Calea Victoriei. Micii învățăcei în ale SF-ului sunt așteptați la atelierele de robotică ale Academiei inventează.ro.

De data aceasta nu i-am uitat nici pe cinefili care au ocazia să urmărească un scurtmetraj semnat de scriitoarea Doina Ruști și să participle la o sesiune de Q&A.

Stai cu ochii pe Final Frontier.ro și nu uita de evenimentul creat pe Facebook pentru discuții și noutăți. #FF6

Când: 1-2 aprilie 2017
Unde: Centrul Cultural Casa Artelor (B-dul Mircea Vodă nr. 5, Sector 3, Bucureşti)
Program: 11:00 – 19:00

Eveniment marca Bookblog.ro - cel mai important blog despre cărți și lectură de pe internetul românesc. În cei peste nouă ani de existență, el a devenit un reper pentru tinerii pasionați de lectură, un ghid care îi ajută să aleagă mai bine și mai ușor cărțile care merită citite.

Parteneri principali: Centrul Cultural Casa Artelor și Primăria Sectorului 3.

duminică, 12 martie 2017

Film: Logan

Știam de ani de zile că acesta va fi ultimul film în care Hugh Jackman îl va juca pe Wolverine, super-eroul meu preferat. Știam de când am văzut teaserul de la finalul lui X-Men Apocalypse că o vom vedea pe X-23 alături de Logan. Știam de când am aflat că va fi un film R-rated că va fi diferit de ceea ce am văzut până acum. Și totuși, n-am fost pregătită pentru Logan.

Trailer:

Povestea:
Deși au fost mai mereu în tabere opuse, Xavier și Magneto au crezut întotdeauna că mutanții sunt etapa următoare în evoluția umană. Dar s-au înșelat: în 2020 mutanții au dispărut aproape în întregime, ultimul născându-se cu 25 de ani în urmă. Logan este unul dintre puținii rămași, dar anii l-au ajuns din urmă: are nevoie de ochelari de citit, rănile lui se vindecă mai greu, iar adamantiumul cu care i-au fost acoperite oasele îl otrăvește lent. Totuși, încearcă să ducă un fel de existență ca șofer de limuzină pentru a-l putea întreține pe Charles, un nonagenar considerat armă de distrugere în masă deoarece în absența pastilelor care să-i țină boala sub control, are crize în urma cărora cei din jur paralizează și mor asfixiați.

De visul lui Xavier al unei echipe de mutanți care să apere oamenii s-a ales praful, posibil chiar din vina lui. Însă o a doua șansă pare să apară atunci când o descoperă pe Laura, un copil mutant a cărei minte îi amintește de Logan și de sălbăticia lui. Iar istora Laurei nu e atât de diferită de a lui Wolverine, amândoi fiind rezultatul unor experimente care vor să obțină super-soldați. Și cei care dețin „copyright-ul” asupra Laurei o vor înapoi.

Părerea mea:
Eu am descoperit universul super-eroilor nu prin benzile desenate care au stat la baza lor, ci prin desenele animate cu care am crescut. M-au fascinat mereu pentru că erau puternici și faimoși... cu excepția găștii de mutanți, care au fost mereu urâți de societate. Așa am învățat ce înseamnă discriminarea și cum oamenilor le e teamă de ceea ce e diferit. Însă chiar și cu toată acea furie îndreptată împotriva lor, ei continuau să apere oamenii, continuau să spere într-un viitor mai bun.

Tocmai de aceea, acest film te va prinde nepregătit emoțional: speranța a murit o dată cu echipa X-men, care a lăsat în urmă doar povești cosmetizate și frumos-colorate, prinse în benzile desenate vechi. Acum nimeni nu mai vorbește despre mutanți, „problema” s-a rezolvat de la sine și toți pur și simplu așteaptă să moară. Wolverine cel nemuritor și Xavier cel plin de discursuri motivaționale așteaptă să moară. Așteaptă. Să. Moară. Fiecare minut de film te izbește cu adevărul ăsta. Am ieșit amorțită din cinematograf.

Iar Laura nu e mica rază de speranță. Scenele ei sunt crunte, ea însăși e greu de privit, mai ales că are câteva momente de aproape-normalitate, iar contrastul între acele clipe și scenele de luptă sau cele în care pare cea mai matură persoană din grup sunt dureroase. Nici măcar ideea că ea va putea, totuși, să scape și să aibă un viitor nu stă în picioare, pentru că totul pare o invenție deșartă.

Totuși, legătura dintre Laura și Logan e superbă și extrem de naturală pentru ceea ce sunt ei amândoi. La fel, scenele din casa familiei Munson sunt ca un fel de pauză de la toată negativitatea, deși e evident că se va termina rău (mi-a amintit oarecum de scenele din X-Men Origins, când Wolverine găsește niște oameni de treabă care au grijă de el). Dar nu mă așteptam la X-24, a fost cea mai nașpa surpriză.

Mai puțin surprinzător a fost finalul, dar tot a fost oribil de privit. A fost finalul perfect pentru un film perfect și încheierea perfectă pentru cel mai fain super-erou al tuturor timpurilor. Dar zău că nu aș putea revedea filmul prea curând, te lasă incredibil de gol pe dinăuntru și cel mai rău e că filmele vechi par mai seci acum...

Dar vi-l recomand, dacă sunteți fani ai lui Logan sau al seriei X-Men, aveți nevoie de filmul acesta. Nici măcar nu mai contează cum și dacă se integrează în firele narative ale celorlalte filme, nu are nevoie de asta, chiar nu contează. E perfect așa cum e.

miercuri, 8 martie 2017

Blogosfera SF&F: Acesta este trupul meu de Liviu Surugiu

A venit și ziua în care am dat peste un volum care m-a depășit complet. Am tot amânat momentul scrierii acestei recenzii, m-am și gândit să renunț de câteva ori la a o scrie pentru că mi-e foarte greu să-mi găsesc cuvintele. Pur și simplu fiecare povestire m-a lăsat cu senzația că mi-a scăpat sensul ei, că de fapt n-am înțeles nimic.

Povestea:
Volumul cuprinde 5 povești cu subiecte care mai de care mai stranii:

Acesta este trupul meu spune povestea unui preot care pleacă spre Saturn pentru a (re)aduce pe Pământ ceva ce simulările terestre spun că poate ajuta la dezvoltarea vieții pe alte planete.

O chestiune de educație vorbește despre o lume în care evoluția a fost mult accelerată și un nou „salt” se apropie.

Întâlnirea spune povestea unor tineri condamnați să trăiască fiecare câte o jumătate de viață, îndrăgostiți, dar incapabili să se întâlnească vreodată.

Înaintea învierii mi s-a părut cel mai greu de înțeles text, așa că n-aș ști să-l rezum. Se referă oarecum la viețile paralele sau spirituale ale umbrelor noastre, dar asta e doar o parte din idee...

144 a fost cel mai lung și mai digerabil text, spunând povestea unui copil născut dintr-o condamnată la moarte și un mort.

Părerea mea:
Mi-am petrecut ultima săptămână încercând să-mi dau seama ce nu a funcționat între mine și această carte. Nu e scrisă prost sau ininteligibil, nu cred asta. A fost mai mult un caz de incompatibilitate, pur și simplu n-am reușit să înțeleg mesajul pe care a încercat autorul să-l transmită. Și deși nu sunt sigură, cred că principalul motiv este că setul meu de credințe și modul cum văd eu lumea este diametral opus.

Prima poveste mi s-a părut bazată pe ideile egocentriste și arogante ale Bisericii. N-am o problemă cu credința în general, cred că fiecare poate alege să creadă orice dorește despre modul cum am apărut noi pe Pământ și ce căutăm aici. Cred, totuși, că nenumărate practici religioase vin din vremuri mult prea diferite ca să mai aibă vreo legătură cu viața de azi. Așadar, deși pot oricând să fiu de acord cu ideea unui preot astronaut plecat în spațiu, motivul plecării lui și ideea că viața există doar pe Terra... ori calculatoarele care au făcut simulările au parcurs prea multe site-uri dubioase care le-au defectat logica, ori universul despre care am citit e unul în care n-aș vrea să mă mai întorc vreodată.

O chestiune de educație, în schimb, are o idee destul de interesantă, cu care aș putea, poate, să fiu de acord, dar mai mult de jumătate din text spune povestea unei crime și a unor gemeni care mi s-a părut un balast lung și inutil, având în vedere ce rol mic avea în text. Sau poate nu i-am înțeles eu rolul, nu e ca și cum mi se pare că am înțeles cu adevărat ceva din ce am citit.

Întâlnirea a fost un text care mi-a amintit de Romeo și Julieta, în sensul că mi-a amintit de naivitatea celor doi protagoniști. Finalul a făcut cumva povestea mai credibilă, dar nu mi s-a părut mai puțin morbidă și, din nou, foarte greu de pătruns.

Peste Înaintea învierii o să trec pentru că, repet, a fost cel mai greu de priceput text. Așa că n-am priceput nimic din el.

144 a fost și el morbid, dar mai ușor de urmărit. N-aș putea să spun nici în acest caz care a fost mesajul sau morala, dar am rămas cu o poveste revoltătoare pe care nu cred c-o s-o uit prea ușor, în ciuda finalului fericit, presărat cu insta-love.

Nu știu cui să recomand acest volum, încă nu pot spune că am înțeles cui se adresează. Mi s-a părut întunecat, obscur, ciudat, și, din nou, am senzația că mi-a scăpat cu totul înțelesul povestirilor. Totuși, nu mi s-a părut scris rău, a fost clar în fiecare text că totul avea un scop, totul conducea spre ceva. Habar n-am spre ce.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Acesta este trupul meu, le găsiți pe blogurile:

   •  Assasin CG
   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF

Pentru 12 aprilie, vom citi Arhitecții speranței de Alexandru Lamba. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

luni, 6 martie 2017

Despre cărți: Cum m-am apucat de citit

Din 2011, la începutul fiecărui an îmi propun să citesc o carte pe săptămână, iar în anii în care nu citesc măcar 50 de volume sunt ușor dezamăgită. Dar dacă eu cea de-acum aș putea sta de vorbă cu mine din trecut, de când aveam 10 ani și i-aș propune un sfert din această provocare, probabil mi-ar răspunde cu un „nu” îmbufnat.

Nu am fost un copil care să citească mult sau cu plăcere, deși puteam citi de la cinci ani. Benzile desenate sau revistele pentru copii erau una din distracțiile mele preferate, dar lista de lecturi de la școală era un calvar. Totuși, părinții mei mă încurajau mereu să citesc. Pe lângă biblioteca plină de acasă, mama îmi cumpăra nu numai volumele din acea mult-detestată listă de lecturi, dar și tot felul de cărți noi recomandate școlarilor, cărți cu basme sau orice cărticică asupra căreia zăboveam mai mult în librărie. De Crăciun, cărțile erau mereu cadoul pe care îl uitam sub brad cât timp mă jucam cu plușurile cele noi.


Primele volume ale seriei Harry Potter n-au făcut excepție, așteptându-mă degeaba sub brad până când mama le-a mutat în bibliotecă. Deși am copilărit în perioada în care copiii din toată lumea iubeau cărțile lui J.K. Rowling, eu am refuzat să citesc vreo pagină tocmai pentru că erau cărți populare. Acum, gândindu-mă la asta, mi-e ușor să dau vina pe anturaj: la școală, colegii mei iubeau telenovelele și fotbalul, în timp ce eu detestam ambele subiecte. Prin urmare, orice lucru popular urma să-mi displacă.

Din fericire, tot mama a reușit să-mi schimbe punctul de vedere. Văzând că metodele ei de încurajare au dat greș, a luat ea primul volum și a început să-l citească, dar nu oricum, ci râzând cu poftă când se întâmpla ceva amuzant, oftând când lucrurile nu mergeau cum trebuie și scoțând exclamație după exclamație la fiecare pagină, refuzând, desigur, să-mi spună ce se întâmpla în carte. Știindu-mă curioasă, practic nu mi-a dat de ales: am început și eu să citesc primul volum. Și am fost cu adevărat vrăjită: am descoperit o lume care părea la fel de adevărată ca a mea, dar mult, mult mai interesantă, plină de mistere și de... magie! Am depășit repede locul unde se oprise mama, apoi am devorat celelalte volume apărute și m-am alăturat celor care așteptau continuările promise, dar și scrisoarea de la Hogwarts.

Din păcate, singura care a așteptat alături de mine a fost tot mama. În clasa mea, nimeni nu auzise de Harry Potter și nici după ce le-am povestit nu prea le-a păsat, iar pe-atunci Internetul nu-ți permitea să găsești instantaneu fandomul pe care îl cauți. Însă librăriile erau pline de povești „ca Harry Potter”, așa că am putut trece prin alte aventuri alături de alți copii magici. Așteptându-l pe Harry, am descoperit Narnia, misterele alchimiei și alte lumi fantastice și, o dată cu ele, am descoperit că sursa magiei nu erau baghetele fermecate, ci chiar poveștile. De-atunci, am început să gust din tot mai multe cărți de beletristică pentru că am înțeles că singurele limite ale imaginației sunt cele pe care i le impuneam eu, refuzând să citesc.

Acum, am ajuns să fiu eu cea care îi recomandă mamei cărți, dar și vouă, celor care citiți acest blog. Iar finalul anului trecut a venit cu o surpriză nesperată: mi-am primit în sfârșit scrisoarea de la Hogwarts, tocmai la timp pentru un masterat!


Notă: Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov. Mai multe detalii găsiți mai jos și, dacă nu aveți blog, vă invit să-mi povestiți în comentarii cum ați devenit voi cititorii care sunteți astăzi.

vineri, 3 martie 2017

Recenzie: Misterul gemenelor de Adi Rule

Acesta e al doilea roman Young Adult pe care îl citesc în ultimul timp și încep să-mi doresc să am din nou 16 ani, pentru că mi se pare că genul începe să atingă o maturitate care i-a lipsit pe vremea când eram eu adolescentă. Nu că povestea ar fi perfectă, dar are o profunzime care a lipsit din multe cărți populare acum câțiva ani, profunzime care e necesară pentru a crea un roman bun.

Povestea:
Jey Fairweather are o soră geamănă. Aceasta nu are un nume, nu a mers niciodată la școală și nu părăsește casa decât cu mari riscuri pentru că sora lui Jay nu ar trebui să existe. Mama lor nu era un om, ci un alter, așadar doar Jay este o ființă umană. Sora ei este o aripi-roșii, o ființă malefică ce poartă pe spate o mie de cicatrice care nu se vindecă, drept pedeapsă pentru amestecul aripilor-roșii în Războiul Pământului Topit.

Însă sora lui Jay nu este altceva decât o fată de 16 ani cu câteva cicatrice pe spate, o fată care se strecoară din când în când spre înălțimile orașului alături de sora ei pentru a vedea împreună rugăciunile preoților și, uneori, aripi-roșii chiar se dă drept Jay pentru a-și ajuta sora să-și țină secrete întâlnirile cu băieții. Deocamdată, sora lui Jay nu a fost prinsă niciodată de preoții care ar ucide-o imediat, așa că trăiește în continuare ascunsă, crescând diverse plante și admirând zborul păsărilor pe care le invidiază deoarece ea, o aripi-roșii... nu are aripi.

Totuși, într-una din zile, sora lui Jay este surprinsă de doi preoți într-un gang. Ea reușește să scape, însă întâmplarea va avea urmări nebănuite atât pentru aripi-roșii, cât și pentru lumea în care trăiește.

Părerea mea:
Acum câțiva ani, gemea internetul de articole care subliniau clișeele romanelor YA. Printre ele erau mereu menționate povestea de dragoste care se înfiripa instantaneu, triunghiurile amoroase, tânărul cavaler sexy, băiatul rău și, de asemenea, sexy... Înainte de Hunger Games, genul YA era doar un fel de chick lit pentru tineri. Apoi eroinele au devenit niște tinere puternice și independente, iar tinerii au încetat să mai fie vampiri, vârcolaci, zombie și au devenit umani, dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult în rest, cel puțin nu în romanele care mi-au picat mie în mână.

Citind Misterul gemenelor, însă, am descoperit o poveste în care dragostea la prima vedere e doar un detaliu folosit drept pretext pentru o răsturnare de situație, plus că e tratată mai mult ca o simplă infatuare, decât ca iubirea eternă. Triunghiul amoros e și el mai mult sugerat, decât exploatat. Și, ca bonus, cartea nici măcar nu face parte dintr-o serie (și sper să rămână așa).

În plus, e o carte în care protagonistul e folosit pentru ca autoarea să ilustreze efectele propagandei religioase, modul în care denaturarea adevărului de către oamenii priviți ca lideri ai societății are un impact extraordinar asupra tuturor, dar mai ales asupra modului în care aripi-roșii se vede pe sine. Ea fiind și naratoarea, e cu atât mai fascinant să-i vezi îndoielile în legătură cu propria persoană, modul cum încearcă mereu să se înfrâneze pentru a nu da la iveală „partea malefică”.

Și atmosfera romanului e la fel de apăsătoare precum gândurile protagonistei: acțiunea se desfășoară într-un oraș aflat lângă un vulcan fumegând, așadar până și aerul e încărcat de cenușă, plantele cresc extrem de greu, mâncarea are gust de gunoi... În plus, totul se învârte în jurul tradițiilor și legendelor în care, teoretic, nu mai cred decât preoții în această epocă a mașinilor și a progresului. Practic, însă, toată lumea cunoaște și respectă aceste tradiții. De fapt, acest aspect al mitologiei locale e foarte bine pus la punct, legendele orașului sunt nu numai interesante, dar și bine livrate: nu avem parte de fragmente pline de informație, ci sunt strecurate natural în poveste.

Iar finalul vine cu câteva răsturnări de situație foarte imprevizibile, dar și cu o încheiere care îl lasă pe cititor să-și imagineze o parte din micile detalii ale deznodământului. Practic, deși majoritatea firelor narative sunt închise, rămân câteva semne de întrebare, prea puține ca să justifice o continuare, dar suficiente cât să-ți pună mintea la contribuție, ceea ce mie îmi place enorm.

Așadar, recomand Misterul gemenelor tuturor celor care vor să citească o poveste despre influența religiei asupra oamenilor, modul cum războaiele pot fi câștigate prin cuvinte, dar și celor care vor un roman YA fără siropoșenii, în care protagonista nu-și descoperă alesul din primele pagini.

duminică, 26 februarie 2017

Despre cărți: 7 motive să participi la un club de lectură

Mâine are loc a 47-a întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, care va împlini în martie patru ani. Și pentru că de-a lungul acestor aproape patru ani, am ajuns să mă oftic de fiecare dată când lipsesc, m-am gândit să vă povestesc de ce îmi plac atât de mult întâlnirile noastre:

1. Poți să vorbești despre cărți.
Da, pe bune, ăsta e primul meu argument și dacă tu ai în grupul de prieteni cel puțin o persoană care îți împărtășește pasiunea pentru citit, treci mai departe. Aceia dintre noi care am fost mai puțin norocoși știm că fiecare discuție despre câte o carte care ne-a plăcut se încheie după maximum două minute de monolog, când ne dăm seama că toți ne ascultă politicoși, dar cu privire goale. Asta în cazul fericit în care chiar ne ascultă.

La un club de lectură, însă, scopul întâlnirii e ca fiecare să-și spună părerea despre o carte, deci poți vorbi liniștit cât de mult vrei despre absolut orice detaliu care ți s-a părut fabulos și lumea chiar o să te asculte. Ba mai mult, n-o să apuci să monologhezi prea mult, pentru că imediat o să ți se răspundă. Ba chiar ai șanse ca lumea să-ți înțeleagă referințele literare ;)

2. O să cunoști oameni noi.
Nu garantez că toți oamenii pe care îi întâlnești la un club de lectură îți vor deveni cei mai buni prieteni, dar cel puțin cu o parte dintre ei o să-ți facă plăcere să stai de vorbă și la o bere, după ce întâlnirea s-a încheiat. Oricum, dacă n-ai prieteni... care să și citească, atunci o să-ți faci la un astfel de club. Și indiferent de cum arată viața ta socială, o să găsești aici oameni cu care să poți sta de vorbă și despre seriale, muzică sau orice altceva îți mai place. Inclusiv despre oamenii ăia nașpa care îndoaie colțurile paginilor cărților pe care le citesc.


3. O să afli și alte păreri.
Nu tuturor ne plac finalurile fericite. Sau poveștile de dragoste, personajele feminine sensibile, poveștile cu prea multă acțiune, introspecția sau atmosfera sumbră. Sau cărțile fără poze. Nu, scuze, la cărțile fără poze cred că suntem cu toții de acord. Oricum, ideea e că o să descoperi că nu tuturor le-a plăcut cartea despre care tu crezi că a fost o capodoperă. Sau că v-a (dis)plăcut aceeași carte din motive complet diferite. Și e sănătos să-ți dai seama că oamenii nu gândesc la fel și că asta e absolut minunat pentru că în jumătatea aia de oră în care ai luat apărarea personajului tău preferat ai avut parte de cel mai interesant dialog din ultima săptămână (sau poate doar îmi trebuie mie prieteni noi).

4. O să citești cărți pe care nu le-ai fi citit niciodată.
Indiferent de procesul prin care se alege cartea care va fi dezbătută la următoarea întâlnire a clubului tău, vei ajunge mai devreme sau mai târziu să citești fie o carte despre care n-ai auzit niciodată și care e complet diferită de ceea ce citești de obicei, fie o carte despre care ai auzit, dar crezi sincer că ai detesta-o dacă ai citi-o. Bine, există și varianta în care tu ești micul dictator care alege mereu cartea care trebuie citită, dar s-ar putea ca în acest caz, ceilalți să plănuiască o lovitură de palat și să aleagă și ei un volum. Oricum, vei ajunge să citești ceva nou. Și s-ar putea să-ți placă. Sau, dacă nu, măcar vei putea argumenta de ce cartea respectivă ar trebui arsă pe rugul rușinii.

5. O să citești mai mult.
Dacă ești genul de persoană care vrea să citească, dar nu prea are timp, o să vezi că un club de lectură o să te facă să-ți găsești timp, pentru că după două-trei întâlniri la care ai venit fără să fi citit cartea (da, se poate, nu e musai „să-ți faci tema”, că nu suntem la școală), o să începi să-ți dorești să participi mai activ la conversație și o să-ți găsești câteva ore din când în când ca să citești cartea.

Dacă ești genul de persoană care citește destul de des, o să vezi că după orice întâlnire la care sunt menționate vreo 2-3 titluri pe care nu le-ai citit, lista de cărți pe care îți dorești să le citești o să crească și o să tot crească... Din fericire, sigur nu ești singurul căruia i se întâmplă asta, ci chiar ești responsabil(ă) pentru că prin recomandările tale, ai lungit și tu lista altora, așa că vă puteți consola reciproc data viitoare când vă întâlniți.

6. O să-ți scoată din cap prostiile de la școală.
Că tot spuneam mai sus că nu suntem la școală... Ții minte comentariile alea literare din liceu pe care le toceam pentru bac? Când învățai pe de rost citate din romane pe care le detestai și trebuia să zici că Ion era un personaj complex? Ei bine, la un club de lectură poți să zici ce crezi tu cu adevărat. Și nu trebuie să-ți argumentezi părerea cu citate din doi critici morți, e de-ajuns că așa ți s-a părut ție. Și nici măcar nu trebuie să citești toată cartea, dacă după 10 pagini ai decis că e cea mai mare plictisitoare chestie din lume, vii și zici asta. E eliberator. Plus că, dacă se alege o carte a unui autor român, s-ar putea să descoperi că ăștia încă vii nu mai scriu toți despre țărani, ci unii chiar abordează subiecte mișto.

7. Poți să-i spui autorului în față ceea ce crezi despre cartea lui.
Bine, asta nu e valabil de fiecare dată, ci mai ales la autorii români, ușor de adus la o întâlnire a clubului, unde ai ocazia să-l întrebi ce naiba a vrut să spună, să-i zici în față că e un geniu literar sau că n-ar trebui să mai scrie vreodată sau pur și simplu să descoperi că și autorii sunt oameni ca toți oamenii și că dincolo de ceea ce au scris, au preferințe politice și gusturi dubioase la țigări.

În concluzie, dacă din articolul meu ai înțeles că am o viață socială egală cu zero și mă agăț de orice ocazie ca să îmi fac și eu niște prieteni, atunci ești psihologul meu și parcă te-am rugat să nu-mi mai citești blogul. Dar dacă te-am convins că un Club de Lectură e chiar o chestie faină, vino mâine în mansarda de la Cărturești Verona, unde o să discutăm despre romanul Arhanghelul Raul al lui Ovidiu Eftimie în prezența autorului, care ne va și citi câteva fragmente din ceea ce scrie acum, așa că ai ocazia să-i zici din timp că următorul lui roman o să fie nașpa/minunat.

joi, 23 februarie 2017

Recenzie: Tot timpul din lume de Teodora Matei

E a doua carte a Teodorei pe care o citesc și care reușește să mă suprindă prin tușele întunecate la care nu numai că nu mă așteptam, dar care sunt atât de vii și de sumbre încât mi-au dat fiori. Bine, întregul roman mi s-a părut o constantă surpriză: chiar și atunci când intuiam încotro se îndreaptă acțiunea în linii mari, modul în care mi se îndeplineau predicțiile mele a fost întotdeauna complet diferit față de așteptări. Și asta mi-a plăcut foarte, foarte mult!

Povestea:
Marek este un compozitor ale cărui creații se vând ca pâinea caldă. În fiecare dintre ele, încearcă să o surprindă și să o descrie pe Clara, soția lui, și momentele lor petrecute împreună. Totuși, în ciuda iubirii pe care Marek i-o poartă, Clara se simte mereu pe locul al doilea, înțelegând cu fiecare zi că Marek va rămâne veșnic fidel mai întâi muzicii, apoi ei.

Ava este o pianistă care trăiește alături de mama ei și care, întâlnindu-l pe Aiden, începe să spere la un viitor în care nu va mai trebui să trăiască de pe o zi pe alta. Totuși, ultimul contract pe care tânăra îl acceptă îi pune în pericol relația, mai ales pentru că îi cere să trăiască o vreme într-o altă localitate.

Destinul îi va aduce împreună pe Ava și Marek, iar muzica pe care amândoi o iubesc va deveni nu numai legătura de nezdruncinat dintre ei, dar și cheia către un deznodământ neașteptat.

Părerea mea:
Fiind februarie, luna iubirii, mi-am propus să citesc doar romane de dragoste, însă de fiecare dată am descoperit povești mult mai profunde decât mă așteptam. Tot timpul din lume începe destul de abrupt, cu o relație care se degradează înspăimântător de repede, așa că devine evident că e doar un preambul pentru ceea ce urmează. Totuși, deși finalul căsniciei dintre Marek și Clara e previzibil, modul cum acesta se întâmplă m-a surprins profund.

De fapt, întregul roman e suprinzător, dar într-un mod aparte. Încă de la primele capitole, e destul de clar că relația dintre Marek și Clara e condamnată, la fel cum e clar că Ava nu va găsi ce are nevoie în Aiden, la fel cum micile indicii de pe parcursul poveștilor celor două relații nereușite sugerează că Marek și Ava se vor întâlni, așa că nici măcar nu poate fi considerat un spoiler. Dar detaliile, modul cum destinul îi aduce pe cei doi la un loc, toate acestea sunt neașteptate. Ba chiar și relația lor devine o surpriză nu prin existența ei, ci prin motivațiile celor doi, prin modul cum relația funcționează. E fascinant pentru un cititor să vadă cum, deși are dreptate când presupune ceva, romanul reușește să-l surprindă în continuare.

Vorbeam la început și despre scene întunecate, tenebroase... sunt extrem de vii și de marcante. Sunt dovada că forțele oculte, indiferent de cine sau de ce se joacă cu ele, sunt mai mult decât pot oamenii controla și sunt deseori lucruri care ar fi fost mai bine să nu fie trezite. E vechea regulă a magiei: faptul că totul are un preț și fericirea obținută prin astfel de mijloace nu poate fi completă.

Totuși, scenele sumbre nu sunt punctul focal al romanului, însă constituie un detaliu frumos care conturează scenele „gri”, marcate de suferința celor doi protagoniști. Poate n-am fost mereu de acord cu deciziile lor, dar le-am înțeles durerea, am empatizat cu ei și, pe alocuri m-am regăsit în fiecare dintre cei doi. Tocmai de aceea, am ajuns să țin la ei, ceea ce e destul de ciudat ținând cont de relația lor... Dar la final, sunt niște oameni pe care viața i-a pedepsit și deși n-aș dori nimănui un astfel de destin, povestea lor e o poveste foarte bună, care nu are clasicul final fericit. Și oamenii au nevoie și de astfel de povești.

Și muzica, of, muzica...! E atât de prezentă în acest roman, e atât de des în gândurile compozitorului și ale pianistei, e explicată și, simultan, abstractizată atât de frumos, e interpretată pe înțelesul tuturor și în același timp, misterioasă... Muzica devine un personaj la rândul ei și fiecare mențiune a acesteia îți lasă acel sentiment pe care îl ai când simți un cuvânt pe vârful limbii, dar nu ți-l poți aminti... Am citit la un moment dat o poveste scurtă în care unui om i se oferea posibilitatea injectării cu o substanță care să-i permită să vadă sunete, dar doar pentru o perioadă scurtă de timp și doar o singură dată în viață. Omul respectiv acceptă și, desigur, când efectul substanței trece, lumea i se pare searbădă. Așa m-am simțit și eu, pentru că citind Tot timpul din lume, pentru o scurtă perioadă de timp, am putut să înțeleg și să simt muzica, să văd mesajul ascuns al notelor care până atunci nu-mi spuneau nimic... Practic, deși știu că notele muzicale sunt ca un alfabet, nu am știut niciodată să „citesc” o melodie, dar acest roman mi-a servit, pentru scurt timp, ca translator.

Așadar, recomand această carte celor care iubesc muzica, indiferent dacă o înțeleg cu adevărat sau nu, dar și tuturor celor care vor să citească o poveste de dragoste atipică și suprinzătoare, cu o tușă întunecată și fără clasicul happy end.

luni, 20 februarie 2017

Evenimente: Întâlnirile B3 #2

După ce în luna ianuarie am fost prinsă cu penultima sesiune din viața mea, luna aceasta am reluat Întâlnirile B3. De data asta, ne-au primit cei de la Epic Bar, cărora le mulțumesc mult pentru găzduire, mai ales că prezența mi-a depășit așteptările: am fost 18 oameni, eu așteptându-mă la maximum 13.

În schimb, am fost fix 13 bloggeri (cu mine cu tot), și vreau să le mulțumesc tuturor participanților, ale căror bloguri vă invit să le descoperiți: Leontina, Răzvan, Mihaela, Andreea, Catrina, Madeline, Silvia, Mădălina, Iulia, Marius, Un motan (18+), Ileana. Și, desigur, le mulțumesc și celor care au participat deși nu au un blog, sper că li s-a părut interesantă discuția și că au aflat mai multe despre felul cum gândesc oamenii din spatele ecranului.


Îi mulțumesc și lui Laur pentru poze

De data asta, am avut o idee mai clară despre cum decurge o astfel de întâlnire, așa că am pregătit câteva subiecte de discuție pe care să le abordăm. Primul a fost o comparație între librăriile online și cele offline, concluziile noastre fiind dintre cele mai diverse: librăriile mici, de cartier, lipsesc cu desăvârșire în București, cele mari sunt văzute în general ca magazine de cadouri, iar librăriile online sunt cele mai căutate când vine vorba de reduceri. De asemenea, am vorbit și despre cum ne cheltuim banii: unii dintre noi suntem dispuși să plătim un preț mai mare pentru un volum, dar să-l cumpărăm direct de la editură, pentru a ști că banii ajung la aceasta fără intermediari. Sau preferăm să plătim mai mult pentru un volum nou, în loc să așteptăm să treacă timpul necesar pentru a se reduce prețul, deoarece preferăm să scriem despre o carte cât timp e încă proaspătă pe piață. De cealaltă parte, pentru unii dintre noi, prețul mic e mai important decât alte aspecte.

Apoi, discuția s-a încins puțin când a venit vorba de recenziile negative. Desigur, unii s-au întrebat ce sens are să termini o carte, atâta timp cât e clar că nu-ți place, însă adevărata problemă a apărut atunci când am început să discutăm despre reacțiile negative ale fanilor sau chiar ale autorilor atunci când descoperă o părere mai puțin favorabilă. Totuși, am ajuns împreună la concluzia că fiecare cititor are dreptul la propria părere... dar că ar fi frumos să înțelegem cu toții că pot exista și păreri contrare, ceea ce e perfect în regulă.

Mai departe, am povestit despre parteneriatele pe care le fac bloggerii și despre cum îi pot afecta acestea, atât pozitiv, cât și negativ. Discuția s-a concentrat repede pe concursuri și cum sunt ele organizate, cum unele au cerințe exagerate, dar se găsesc destui interesați, cum indiferent cine sponsorizează un concurs, oferirea unui volum ca premiu înseamnă implicit faptul că bloggerul organizator al concursului a îndrăgit cartea (de ce ar oferi cineva o carte care nu i-a plăcut?). Apoi am deviat către conceptele de beta reader sau de advanced reader copy și dacă aceste lucruri se practică în România, dar și despre cenaclurile literare și rolul lor în aceste cazuri.


Am vorbit spre final și despre lepșe și influența lor, dar discuția a trecut repede la statistici și monitorizare, apoi la atacuri cibernetice și la spammeri. În concluzie, au fost niște discuții libere, nu foarte formale, la care fiecare a putut să participe când și cum a vrut. Personal, mi s-a părut o întâlnire reușită în sine, dar și comparativ cu prima încercare. Bineînțeles, uneori a devenit mai dificil să păstrăm discuția unitară, pentru că am fost mulți și tentația de a ne împărți pe grupuri de interes a existat mereu, dar eu zic că per total a fost bine. Sper că și subiectele alese au plăcut, la fel cum aș vrea ca oricine are idei de teme pe care să le abordăm să mă anunțe.

Oricum, eu sunt extrem de încântată de ceea ce a ieșit și sper că și participanții s-au simțit la fel de bine ca mine. Abia aștept să ne revedem în martie și, desigur, întotdeauna o să-mi doresc să văd fețe noi, așa că o să vă anunț pe măsură ce se conturează următoare întâlnire, ca să devenim încet-încet o comunitate.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Jurnal: Inovatorii sunt morți

Ieri s-a terminat în sfârșit sesiunea, penultima din viața mea. Comparativ cu prima, cea de acum patru ani, aproape că n-am simțit-o. N-a fost neapărat mai ușoară, cât mai puțin stresantă, mai ales pentru că m-am obișnuit cu atmosfera, cu zilele în care vrei doar să dormi, dar trebuie să bagi informații cu forța în memoria de scurtă durată, sau, dimpotrivă, să-ți reamintești un concept care te-a ajutat să înțelegi mai bine cum funcționează grămada de circuite care, miraculos, transformă o înșiruire de 0 și 1 aflate pe un server de pe alt continent în litere drăguțe pe care creierul tău le transformă mai apoi în idei.


Și semestrul a fost cam tot așa, cu bune și cu rele, dar, per total, cu mai puține emoții extreme. Mi-a amintit cumva de clasa a 12-a, când știam deja cum merg lucrurile în liceu și ne puteam relaxa, fentând materiile care nu ne interesau și concentrându-ne pe cele faine (stresul pentru bac și admitere a venit mai târziu, spre vară). Totuși, la facultate sunt mult mai puține materii care trebuie fentate, din simplul motiv că majoritatea lucrurilor îți vor fi utile, deși nu există instituție de învățământ în care cea mai interesantă materie din lume să nu poată fi făcută terci de o persoană nepotrivită aflată la catedră.

Totuși, semestrul acesta a mai avut un element care mi-a amintit de liceu: am avut de scris un eseu. Mai exact, un position paper în care, plecând de la articolul The Computer for the 21st Century scris de Mark Weiser, să ne scriem propria părere, argumentată desigur. Mi-am amintit simultan de toate dățile când a trebuit să scriu o „părere” care era, de fapt, un rezumat al unei sinteze a unei păreri a unui critic cu care mai mult de jumătate dintre noi nu era de acord din simplul motiv că glorifica bombastic niște idei care nouă ni se păreau mediocre, dar și de toți profesorii minunați de literatură română sau engleză pe care i-am avut de-a lungul timpului, care m-au învățat că poți să scrii orice părere într-un eseu, atâta timp cât o argumentezi cum trebuie. Mi-am amintit de toți oamenii care ne-au învățat cum să ne structurăm ideile în scris, astfel încât să rămână ale noastre. Și mi-am amintit ce fain e să scrii ceva pentru școală, atunci când ai libertatea de a-ți exprima propriile idei.

Așa că am scris un eseu numit Inovatorii sunt morți, am luat nota maximă pe el, mai târziu am trecut materia, ultima, din păcate, unde l-am avut profesor pe unul din cei patru oameni de la catedră pe care i-am admirat în acești 4 ani și continui să-i admir și acum. Și vreau să-l împart cu voi, sperând că, indiferent dacă mai sunteți sau nu parte din învățământul românesc, aveți sau ați avut în fața voastră un om care v-a învățat mai mult decât informațiile seci pe care îi cerea curicula să vi le transmită:

Inovatorii sunt morți
de Georgiana Vlădulescu

Inovația a devenit un cuvânt aflat pe buzele tuturor în ultimii ani, însă privind în urmă, e ușor de descoperit că ideile prezentate astăzi ca fiind noi au fost deja imaginate mult înainte ca societatea să aibă capacitatea tehnologică să le pună în practică.

Citind 2001: Odiseea spațială în perioada adolescenței, am trăit un sentiment straniu descoperind descrierea unui dispozitiv extrem de similar unei tablete sau chiar al unui e-reader modern, romanul fiind scris cu aproape 50 de ani în urmă. Similar, citind astăzi Fahrenheit 451 semnat de Ray Bradbury (roman publicat în anul 1953) și aruncând o privire fugară la emisiunile televizate, senzația de similitudine este cel puțin tulburătoare.

Sunt multe cărți, filme și alte forme de exprimare artistică de anticipație care par să fi intuit modul în care arată astăzi lumea, însă pentru fiecare astfel de operă, există o multitudine care nu sunt nici pe departe exacte sau care prezintă mici inadvertențe (Isaac Asimov scria despre depozite polițienești pline de filmele nedevelopate ale cazurilor care n-au fost analizate încă, totul într-o lume populată de roboți [1], în care omenirea a cucerit deja spațiul sau Phillip K. Dick a imaginat un android care avea software-ul scris pe cartele perforate [2]) și unele despre care doar viitorul ne poate spune dacă autorii lor au anticipat corect (de la clasica „Mașină a timpului” a lui H.G Wells până la recent publicata trilogie „Jean le Flambeur” a lui Hannu Rajaniemi, numeroase titluri prezintă o posibilă versiune a viitorului).

Însă, îndepărtându-ne de zona Science Fictionului și apropiindu-ne de lumea pur științifică, intuițiile corecte sau foarte apropiate de adevăr devin mai puțin niște intuiții și mai mult niște simple concluzii, bazate pe extrapolarea informațiilor existente sau chiar pe rezultatele propriilor studii. Un astfel de exemplu este articolul The Computer for the 21 Century scris de Mark Weiser, cercetător la Xerox PARC. Articolul a fost publicat în 1991 și explică termenul ubiquitous computing, care se referă la ideea că mici dispozitive cu o putere de procesare relativ mică, dar interconectate și prezente peste tot ne vor influența în asemenea măsură viața, încât faptul că sunt omniprezente ne va determina să le considerăm parte din fundalul vieților noastre.

Sună cunoscut? Astăzi, același concept este denumit Internet of Things (IoT) și este prezentat drept un domeniu inovativ, care ne va schimba viețile… deoarece mici dispozitive conectate la Internet se vor regăsi peste tot în jurul nostru, ușurându-ne viața de zi cu zi și devenind gradual o parte a fundalului cotidian.

Bineînțeles, există câteva diferențe între cercetarea efectivă prezentată de Mark Weiser și ceea ce se încearcă astăzi în domeniul IoT, dar nu sunt suficiente pentru a trage concluzia că între ubiquitous computing și IoT nu se poate pune semnul egal. Weiser vorbește despre trei tipuri de dispozitive, diferențiate prin mărime, generale și interschimbabile, pe când în dezvoltarea unor dispozitive IoT se caută specificitatea, fiecare astfel de aparat având un rol bine stabilit.

Să luăm exemplul cel mai des folosit: conceptul de Smart House. O astfel de casă inteligentă este o locuință în care au fost integrate dispozitive conectate la internet, fiecare având propriul rol. Unde Weiser vedea tab-uri plasate pe fiecare element, care ar putea, spre exemplu, să anunțe sonor unde se găsește un obiect pierdut, astăzi se folosesc becuri inteligente, care se diminuează automat, pe măsură ce lumina exterioară se intensifică, sau frigidere care pot afișa ce alimente s-au stricat sau au fost consumate, creând o listă de cumpărături care se sincronizează automat cu telefonul mobil (care nu mai e de mult un telefon, ci un centru de comandă al unui număr în creștere de activități zilnice).

Așadar, indiferent dacă vorbim despre ubiquitous computing sau despre Internet of Things, concluzia este aceeași: mici procesoare cu scopuri bine definite ne vor umple treptat apartamentele, mașinile, orașele, atât de mult încât vor deveni doar obiecte de fundal, rareori conștientizate. Astfel, viitorul prezentat de Mark Weiser devine pe zi ce trece prezentul nostru. Asta, desigur, dacă nu cumva cercetătorii care se ocupă de dezvoltarea realității virtuale se vor mișca mai repede, iar viețile noastre vor semăna mai mult cu previziunile lui Vernor Vinge din La capătul curcubeului [3] și mai puțin cu orașele imaginate în filmul Minority Report în care panourile publicitare ți se adresau pe nume.

De fapt, asemenea cercetări, ipoteze și aparente previziuni care devin realitate nu sunt o raritate. Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de posibilitățile nesfârșite pe care le aduce ziua de mâine, iar creatorii de Science Fiction, sub toate formele lui, iubesc să-și imagineze nu numai tehnologia pe care o vom avea în viitor, dar și modul cum aceasta ne va influența modul de gândire sau chiar ne va schimba din temelii felul de a fi.

Tocmai de aceea, adevărații inovatori, cei care și-au imaginat ceva complet neașteptat sau chiar inimaginabil la vremea respectivă, cei care au creionat atunci un viitor pe care astăzi e ușor să-l numim prezent, ei rareori apucă să-și vadă predicțiile împlinite.

Influența lor rămâne însă, iar tinerii visători de ieri care citeau romane pe sub bancă devin ceea ce astăzi numim, poate pe nedrept, inovatori.

Referințe:
[1] I. Asimov, Caverne de Oțel, Ed. Univers, București, 1992.
[2] P. K. Dick, Furnica electrică ed. 2, trad. Ion Doru Brana , Ed. Nemira, București, 2015.
[3] V. Vinge, La capătul curcubeului, trad. Maria Drăguț, Ed. Nemira, București, 2012.