Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

duminică, 26 februarie 2017

Despre cărți: 7 motive să participi la un club de lectură

Mâine are loc a 47-a întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, care va împlini în martie patru ani. Și pentru că de-a lungul acestor aproape patru ani, am ajuns să mă oftic de fiecare dată când lipsesc, m-am gândit să vă povestesc de ce îmi plac atât de mult întâlnirile noastre:

1. Poți să vorbești despre cărți.
Da, pe bune, ăsta e primul meu argument și dacă tu ai în grupul de prieteni cel puțin o persoană care îți împărtășește pasiunea pentru citit, treci mai departe. Aceia dintre noi care am fost mai puțin norocoși știm că fiecare discuție despre câte o carte care ne-a plăcut se încheie după maximum două minute de monolog, când ne dăm seama că toți ne ascultă politicoși, dar cu privire goale. Asta în cazul fericit în care chiar ne ascultă.

La un club de lectură, însă, scopul întâlnirii e ca fiecare să-și spună părerea despre o carte, deci poți vorbi liniștit cât de mult vrei despre absolut orice detaliu care ți s-a părut fabulos și lumea chiar o să te asculte. Ba mai mult, n-o să apuci să monologhezi prea mult, pentru că imediat o să ți se răspundă. Ba chiar ai șanse ca lumea să-ți înțeleagă referințele literare ;)

2. O să cunoști oameni noi.
Nu garantez că toți oamenii pe care îi întâlnești la un club de lectură îți vor deveni cei mai buni prieteni, dar cel puțin cu o parte dintre ei o să-ți facă plăcere să stai de vorbă și la o bere, după ce întâlnirea s-a încheiat. Oricum, dacă n-ai prieteni... care să și citească, atunci o să-ți faci la un astfel de club. Și indiferent de cum arată viața ta socială, o să găsești aici oameni cu care să poți sta de vorbă și despre seriale, muzică sau orice altceva îți mai place. Inclusiv despre oamenii ăia nașpa care îndoaie colțurile paginilor cărților pe care le citesc.


3. O să afli și alte păreri.
Nu tuturor ne plac finalurile fericite. Sau poveștile de dragoste, personajele feminine sensibile, poveștile cu prea multă acțiune, introspecția sau atmosfera sumbră. Sau cărțile fără poze. Nu, scuze, la cărțile fără poze cred că suntem cu toții de acord. Oricum, ideea e că o să descoperi că nu tuturor le-a plăcut cartea despre care tu crezi că a fost o capodoperă. Sau că v-a (dis)plăcut aceeași carte din motive complet diferite. Și e sănătos să-ți dai seama că oamenii nu gândesc la fel și că asta e absolut minunat pentru că în jumătatea aia de oră în care ai luat apărarea personajului tău preferat ai avut parte de cel mai interesant dialog din ultima săptămână (sau poate doar îmi trebuie mie prieteni noi).

4. O să citești cărți pe care nu le-ai fi citit niciodată.
Indiferent de procesul prin care se alege cartea care va fi dezbătută la următoarea întâlnire a clubului tău, vei ajunge mai devreme sau mai târziu să citești fie o carte despre care n-ai auzit niciodată și care e complet diferită de ceea ce citești de obicei, fie o carte despre care ai auzit, dar crezi sincer că ai detesta-o dacă ai citi-o. Bine, există și varianta în care tu ești micul dictator care alege mereu cartea care trebuie citită, dar s-ar putea ca în acest caz, ceilalți să plănuiască o lovitură de palat și să aleagă și ei un volum. Oricum, vei ajunge să citești ceva nou. Și s-ar putea să-ți placă. Sau, dacă nu, măcar vei putea argumenta de ce cartea respectivă ar trebui arsă pe rugul rușinii.

5. O să citești mai mult.
Dacă ești genul de persoană care vrea să citească, dar nu prea are timp, o să vezi că un club de lectură o să te facă să-ți găsești timp, pentru că după două-trei întâlniri la care ai venit fără să fi citit cartea (da, se poate, nu e musai „să-ți faci tema”, că nu suntem la școală), o să începi să-ți dorești să participi mai activ la conversație și o să-ți găsești câteva ore din când în când ca să citești cartea.

Dacă ești genul de persoană care citește destul de des, o să vezi că după orice întâlnire la care sunt menționate vreo 2-3 titluri pe care nu le-ai citit, lista de cărți pe care îți dorești să le citești o să crească și o să tot crească... Din fericire, sigur nu ești singurul căruia i se întâmplă asta, ci chiar ești responsabil(ă) pentru că prin recomandările tale, ai lungit și tu lista altora, așa că vă puteți consola reciproc data viitoare când vă întâlniți.

6. O să-ți scoată din cap prostiile de la școală.
Că tot spuneam mai sus că nu suntem la școală... Ții minte comentariile alea literare din liceu pe care le toceam pentru bac? Când învățai pe de rost citate din romane pe care le detestai și trebuia să zici că Ion era un personaj complex? Ei bine, la un club de lectură poți să zici ce crezi tu cu adevărat. Și nu trebuie să-ți argumentezi părerea cu citate din doi critici morți, e de-ajuns că așa ți s-a părut ție. Și nici măcar nu trebuie să citești toată cartea, dacă după 10 pagini ai decis că e cea mai mare plictisitoare chestie din lume, vii și zici asta. E eliberator. Plus că, dacă se alege o carte a unui autor român, s-ar putea să descoperi că ăștia încă vii nu mai scriu toți despre țărani, ci unii chiar abordează subiecte mișto.

7. Poți să-i spui autorului în față ceea ce crezi despre cartea lui.
Bine, asta nu e valabil de fiecare dată, ci mai ales la autorii români, ușor de adus la o întâlnire a clubului, unde ai ocazia să-l întrebi ce naiba a vrut să spună, să-i zici în față că e un geniu literar sau că n-ar trebui să mai scrie vreodată sau pur și simplu să descoperi că și autorii sunt oameni ca toți oamenii și că dincolo de ceea ce au scris, au preferințe politice și gusturi dubioase la țigări.

În concluzie, dacă din articolul meu ai înțeles că am o viață socială egală cu zero și mă agăț de orice ocazie ca să îmi fac și eu niște prieteni, atunci ești psihologul meu și parcă te-am rugat să nu-mi mai citești blogul. Dar dacă te-am convins că un Club de Lectură e chiar o chestie faină, vino mâine în mansarda de la Cărturești Verona, unde o să discutăm despre romanul Arhanghelul Raul al lui Ovidiu Eftimie în prezența autorului, care ne va și citi câteva fragmente din ceea ce scrie acum, așa că ai ocazia să-i zici din timp că următorul lui roman o să fie nașpa/minunat.

joi, 23 februarie 2017

Recenzie: Tot timpul din lume de Teodora Matei

E a doua carte a Teodorei pe care o citesc și care reușește să mă suprindă prin tușele întunecate la care nu numai că nu mă așteptam, dar care sunt atât de vii și de sumbre încât mi-au dat fiori. Bine, întregul roman mi s-a părut o constantă surpriză: chiar și atunci când intuiam încotro se îndreaptă acțiunea în linii mari, modul în care mi se îndeplineau predicțiile mele a fost întotdeauna complet diferit față de așteptări. Și asta mi-a plăcut foarte, foarte mult!

Povestea:
Marek este un compozitor ale cărui creații se vând ca pâinea caldă. În fiecare dintre ele, încearcă să o surprindă și să o descrie pe Clara, soția lui, și momentele lor petrecute împreună. Totuși, în ciuda iubirii pe care Marek i-o poartă, Clara se simte mereu pe locul al doilea, înțelegând cu fiecare zi că Marek va rămâne veșnic fidel mai întâi muzicii, apoi ei.

Ava este o pianistă care trăiește alături de mama ei și care, întâlnindu-l pe Aiden, începe să spere la un viitor în care nu va mai trebui să trăiască de pe o zi pe alta. Totuși, ultimul contract pe care tânăra îl acceptă îi pune în pericol relația, mai ales pentru că îi cere să trăiască o vreme într-o altă localitate.

Destinul îi va aduce împreună pe Ava și Marek, iar muzica pe care amândoi o iubesc va deveni nu numai legătura de nezdruncinat dintre ei, dar și cheia către un deznodământ neașteptat.

Părerea mea:
Fiind februarie, luna iubirii, mi-am propus să citesc doar romane de dragoste, însă de fiecare dată am descoperit povești mult mai profunde decât mă așteptam. Tot timpul din lume începe destul de abrupt, cu o relație care se degradează înspăimântător de repede, așa că devine evident că e doar un preambul pentru ceea ce urmează. Totuși, deși finalul căsniciei dintre Marek și Clara e previzibil, modul cum acesta se întâmplă m-a surprins profund.

De fapt, întregul roman e suprinzător, dar într-un mod aparte. Încă de la primele capitole, e destul de clar că relația dintre Marek și Clara e condamnată, la fel cum e clar că Ava nu va găsi ce are nevoie în Aiden, la fel cum micile indicii de pe parcursul poveștilor celor două relații nereușite sugerează că Marek și Ava se vor întâlni, așa că nici măcar nu poate fi considerat un spoiler. Dar detaliile, modul cum destinul îi aduce pe cei doi la un loc, toate acestea sunt neașteptate. Ba chiar și relația lor devine o surpriză nu prin existența ei, ci prin motivațiile celor doi, prin modul cum relația funcționează. E fascinant pentru un cititor să vadă cum, deși are dreptate când presupune ceva, romanul reușește să-l surprindă în continuare.

Vorbeam la început și despre scene întunecate, tenebroase... sunt extrem de vii și de marcante. Sunt dovada că forțele oculte, indiferent de cine sau de ce se joacă cu ele, sunt mai mult decât pot oamenii controla și sunt deseori lucruri care ar fi fost mai bine să nu fie trezite. E vechea regulă a magiei: faptul că totul are un preț și fericirea obținută prin astfel de mijloace nu poate fi completă.

Totuși, scenele sumbre nu sunt punctul focal al romanului, însă constituie un detaliu frumos care conturează scenele „gri”, marcate de suferința celor doi protagoniști. Poate n-am fost mereu de acord cu deciziile lor, dar le-am înțeles durerea, am empatizat cu ei și, pe alocuri m-am regăsit în fiecare dintre cei doi. Tocmai de aceea, am ajuns să țin la ei, ceea ce e destul de ciudat ținând cont de relația lor... Dar la final, sunt niște oameni pe care viața i-a pedepsit și deși n-aș dori nimănui un astfel de destin, povestea lor e o poveste foarte bună, care nu are clasicul final fericit. Și oamenii au nevoie și de astfel de povești.

Și muzica, of, muzica...! E atât de prezentă în acest roman, e atât de des în gândurile compozitorului și ale pianistei, e explicată și, simultan, abstractizată atât de frumos, e interpretată pe înțelesul tuturor și în același timp, misterioasă... Muzica devine un personaj la rândul ei și fiecare mențiune a acesteia îți lasă acel sentiment pe care îl ai când simți un cuvânt pe vârful limbii, dar nu ți-l poți aminti... Am citit la un moment dat o poveste scurtă în care unui om i se oferea posibilitatea injectării cu o substanță care să-i permită să vadă sunete, dar doar pentru o perioadă scurtă de timp și doar o singură dată în viață. Omul respectiv acceptă și, desigur, când efectul substanței trece, lumea i se pare searbădă. Așa m-am simțit și eu, pentru că citind Tot timpul din lume, pentru o scurtă perioadă de timp, am putut să înțeleg și să simt muzica, să văd mesajul ascuns al notelor care până atunci nu-mi spuneau nimic... Practic, deși știu că notele muzicale sunt ca un alfabet, nu am știut niciodată să „citesc” o melodie, dar acest roman mi-a servit, pentru scurt timp, ca translator.

Așadar, recomand această carte celor care iubesc muzica, indiferent dacă o înțeleg cu adevărat sau nu, dar și tuturor celor care vor să citească o poveste de dragoste atipică și suprinzătoare, cu o tușă întunecată și fără clasicul happy end.

luni, 20 februarie 2017

Evenimente: Întâlnirile B3 #2

După ce în luna ianuarie am fost prinsă cu penultima sesiune din viața mea, luna aceasta am reluat Întâlnirile B3. De data asta, ne-au primit cei de la Epic Bar, cărora le mulțumesc mult pentru găzduire, mai ales că prezența mi-a depășit așteptările: am fost 18 oameni, eu așteptându-mă la maximum 13.

În schimb, am fost fix 13 bloggeri (cu mine cu tot), și vreau să le mulțumesc tuturor participanților, ale căror bloguri vă invit să le descoperiți: Leontina, Răzvan, Mihaela, Andreea, Catrina, Madeline, Silvia, Mădălina, Iulia, Marius, Un motan (18+), Ileana. Și, desigur, le mulțumesc și celor care au participat deși nu au un blog, sper că li s-a părut interesantă discuția și că au aflat mai multe despre felul cum gândesc oamenii din spatele ecranului.


Îi mulțumesc și lui Laur pentru poze

De data asta, am avut o idee mai clară despre cum decurge o astfel de întâlnire, așa că am pregătit câteva subiecte de discuție pe care să le abordăm. Primul a fost o comparație între librăriile online și cele offline, concluziile noastre fiind dintre cele mai diverse: librăriile mici, de cartier, lipsesc cu desăvârșire în București, cele mari sunt văzute în general ca magazine de cadouri, iar librăriile online sunt cele mai căutate când vine vorba de reduceri. De asemenea, am vorbit și despre cum ne cheltuim banii: unii dintre noi suntem dispuși să plătim un preț mai mare pentru un volum, dar să-l cumpărăm direct de la editură, pentru a ști că banii ajung la aceasta fără intermediari. Sau preferăm să plătim mai mult pentru un volum nou, în loc să așteptăm să treacă timpul necesar pentru a se reduce prețul, deoarece preferăm să scriem despre o carte cât timp e încă proaspătă pe piață. De cealaltă parte, pentru unii dintre noi, prețul mic e mai important decât alte aspecte.

Apoi, discuția s-a încins puțin când a venit vorba de recenziile negative. Desigur, unii s-au întrebat ce sens are să termini o carte, atâta timp cât e clar că nu-ți place, însă adevărata problemă a apărut atunci când am început să discutăm despre reacțiile negative ale fanilor sau chiar ale autorilor atunci când descoperă o părere mai puțin favorabilă. Totuși, am ajuns împreună la concluzia că fiecare cititor are dreptul la propria părere... dar că ar fi frumos să înțelegem cu toții că pot exista și păreri contrare, ceea ce e perfect în regulă.

Mai departe, am povestit despre parteneriatele pe care le fac bloggerii și despre cum îi pot afecta acestea, atât pozitiv, cât și negativ. Discuția s-a concentrat repede pe concursuri și cum sunt ele organizate, cum unele au cerințe exagerate, dar se găsesc destui interesați, cum indiferent cine sponsorizează un concurs, oferirea unui volum ca premiu înseamnă implicit faptul că bloggerul organizator al concursului a îndrăgit cartea (de ce ar oferi cineva o carte care nu i-a plăcut?). Apoi am deviat către conceptele de beta reader sau de advanced reader copy și dacă aceste lucruri se practică în România, dar și despre cenaclurile literare și rolul lor în aceste cazuri.


Am vorbit spre final și despre lepșe și influența lor, dar discuția a trecut repede la statistici și monitorizare, apoi la atacuri cibernetice și la spammeri. În concluzie, au fost niște discuții libere, nu foarte formale, la care fiecare a putut să participe când și cum a vrut. Personal, mi s-a părut o întâlnire reușită în sine, dar și comparativ cu prima încercare. Bineînțeles, uneori a devenit mai dificil să păstrăm discuția unitară, pentru că am fost mulți și tentația de a ne împărți pe grupuri de interes a existat mereu, dar eu zic că per total a fost bine. Sper că și subiectele alese au plăcut, la fel cum aș vrea ca oricine are idei de teme pe care să le abordăm să mă anunțe.

Oricum, eu sunt extrem de încântată de ceea ce a ieșit și sper că și participanții s-au simțit la fel de bine ca mine. Abia aștept să ne revedem în martie și, desigur, întotdeauna o să-mi doresc să văd fețe noi, așa că o să vă anunț pe măsură ce se conturează următoare întâlnire, ca să devenim încet-încet o comunitate.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Jurnal: Inovatorii sunt morți

Ieri s-a terminat în sfârșit sesiunea, penultima din viața mea. Comparativ cu prima, cea de acum patru ani, aproape că n-am simțit-o. N-a fost neapărat mai ușoară, cât mai puțin stresantă, mai ales pentru că m-am obișnuit cu atmosfera, cu zilele în care vrei doar să dormi, dar trebuie să bagi informații cu forța în memoria de scurtă durată, sau, dimpotrivă, să-ți reamintești un concept care te-a ajutat să înțelegi mai bine cum funcționează grămada de circuite care, miraculos, transformă o înșiruire de 0 și 1 aflate pe un server de pe alt continent în litere drăguțe pe care creierul tău le transformă mai apoi în idei.


Și semestrul a fost cam tot așa, cu bune și cu rele, dar, per total, cu mai puține emoții extreme. Mi-a amintit cumva de clasa a 12-a, când știam deja cum merg lucrurile în liceu și ne puteam relaxa, fentând materiile care nu ne interesau și concentrându-ne pe cele faine (stresul pentru bac și admitere a venit mai târziu, spre vară). Totuși, la facultate sunt mult mai puține materii care trebuie fentate, din simplul motiv că majoritatea lucrurilor îți vor fi utile, deși nu există instituție de învățământ în care cea mai interesantă materie din lume să nu poată fi făcută terci de o persoană nepotrivită aflată la catedră.

Totuși, semestrul acesta a mai avut un element care mi-a amintit de liceu: am avut de scris un eseu. Mai exact, un position paper în care, plecând de la articolul The Computer for the 21st Century scris de Mark Weiser, să ne scriem propria părere, argumentată desigur. Mi-am amintit simultan de toate dățile când a trebuit să scriu o „părere” care era, de fapt, un rezumat al unei sinteze a unei păreri a unui critic cu care mai mult de jumătate dintre noi nu era de acord din simplul motiv că glorifica bombastic niște idei care nouă ni se păreau mediocre, dar și de toți profesorii minunați de literatură română sau engleză pe care i-am avut de-a lungul timpului, care m-au învățat că poți să scrii orice părere într-un eseu, atâta timp cât o argumentezi cum trebuie. Mi-am amintit de toți oamenii care ne-au învățat cum să ne structurăm ideile în scris, astfel încât să rămână ale noastre. Și mi-am amintit ce fain e să scrii ceva pentru școală, atunci când ai libertatea de a-ți exprima propriile idei.

Așa că am scris un eseu numit Inovatorii sunt morți, am luat nota maximă pe el, mai târziu am trecut materia, ultima, din păcate, unde l-am avut profesor pe unul din cei patru oameni de la catedră pe care i-am admirat în acești 4 ani și continui să-i admir și acum. Și vreau să-l împart cu voi, sperând că, indiferent dacă mai sunteți sau nu parte din învățământul românesc, aveți sau ați avut în fața voastră un om care v-a învățat mai mult decât informațiile seci pe care îi cerea curicula să vi le transmită:

Inovatorii sunt morți
de Georgiana Vlădulescu

Inovația a devenit un cuvânt aflat pe buzele tuturor în ultimii ani, însă privind în urmă, e ușor de descoperit că ideile prezentate astăzi ca fiind noi au fost deja imaginate mult înainte ca societatea să aibă capacitatea tehnologică să le pună în practică.

Citind 2001: Odiseea spațială în perioada adolescenței, am trăit un sentiment straniu descoperind descrierea unui dispozitiv extrem de similar unei tablete sau chiar al unui e-reader modern, romanul fiind scris cu aproape 50 de ani în urmă. Similar, citind astăzi Fahrenheit 451 semnat de Ray Bradbury (roman publicat în anul 1953) și aruncând o privire fugară la emisiunile televizate, senzația de similitudine este cel puțin tulburătoare.

Sunt multe cărți, filme și alte forme de exprimare artistică de anticipație care par să fi intuit modul în care arată astăzi lumea, însă pentru fiecare astfel de operă, există o multitudine care nu sunt nici pe departe exacte sau care prezintă mici inadvertențe (Isaac Asimov scria despre depozite polițienești pline de filmele nedevelopate ale cazurilor care n-au fost analizate încă, totul într-o lume populată de roboți [1], în care omenirea a cucerit deja spațiul sau Phillip K. Dick a imaginat un android care avea software-ul scris pe cartele perforate [2]) și unele despre care doar viitorul ne poate spune dacă autorii lor au anticipat corect (de la clasica „Mașină a timpului” a lui H.G Wells până la recent publicata trilogie „Jean le Flambeur” a lui Hannu Rajaniemi, numeroase titluri prezintă o posibilă versiune a viitorului).

Însă, îndepărtându-ne de zona Science Fictionului și apropiindu-ne de lumea pur științifică, intuițiile corecte sau foarte apropiate de adevăr devin mai puțin niște intuiții și mai mult niște simple concluzii, bazate pe extrapolarea informațiilor existente sau chiar pe rezultatele propriilor studii. Un astfel de exemplu este articolul The Computer for the 21 Century scris de Mark Weiser, cercetător la Xerox PARC. Articolul a fost publicat în 1991 și explică termenul ubiquitous computing, care se referă la ideea că mici dispozitive cu o putere de procesare relativ mică, dar interconectate și prezente peste tot ne vor influența în asemenea măsură viața, încât faptul că sunt omniprezente ne va determina să le considerăm parte din fundalul vieților noastre.

Sună cunoscut? Astăzi, același concept este denumit Internet of Things (IoT) și este prezentat drept un domeniu inovativ, care ne va schimba viețile… deoarece mici dispozitive conectate la Internet se vor regăsi peste tot în jurul nostru, ușurându-ne viața de zi cu zi și devenind gradual o parte a fundalului cotidian.

Bineînțeles, există câteva diferențe între cercetarea efectivă prezentată de Mark Weiser și ceea ce se încearcă astăzi în domeniul IoT, dar nu sunt suficiente pentru a trage concluzia că între ubiquitous computing și IoT nu se poate pune semnul egal. Weiser vorbește despre trei tipuri de dispozitive, diferențiate prin mărime, generale și interschimbabile, pe când în dezvoltarea unor dispozitive IoT se caută specificitatea, fiecare astfel de aparat având un rol bine stabilit.

Să luăm exemplul cel mai des folosit: conceptul de Smart House. O astfel de casă inteligentă este o locuință în care au fost integrate dispozitive conectate la internet, fiecare având propriul rol. Unde Weiser vedea tab-uri plasate pe fiecare element, care ar putea, spre exemplu, să anunțe sonor unde se găsește un obiect pierdut, astăzi se folosesc becuri inteligente, care se diminuează automat, pe măsură ce lumina exterioară se intensifică, sau frigidere care pot afișa ce alimente s-au stricat sau au fost consumate, creând o listă de cumpărături care se sincronizează automat cu telefonul mobil (care nu mai e de mult un telefon, ci un centru de comandă al unui număr în creștere de activități zilnice).

Așadar, indiferent dacă vorbim despre ubiquitous computing sau despre Internet of Things, concluzia este aceeași: mici procesoare cu scopuri bine definite ne vor umple treptat apartamentele, mașinile, orașele, atât de mult încât vor deveni doar obiecte de fundal, rareori conștientizate. Astfel, viitorul prezentat de Mark Weiser devine pe zi ce trece prezentul nostru. Asta, desigur, dacă nu cumva cercetătorii care se ocupă de dezvoltarea realității virtuale se vor mișca mai repede, iar viețile noastre vor semăna mai mult cu previziunile lui Vernor Vinge din La capătul curcubeului [3] și mai puțin cu orașele imaginate în filmul Minority Report în care panourile publicitare ți se adresau pe nume.

De fapt, asemenea cercetări, ipoteze și aparente previziuni care devin realitate nu sunt o raritate. Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de posibilitățile nesfârșite pe care le aduce ziua de mâine, iar creatorii de Science Fiction, sub toate formele lui, iubesc să-și imagineze nu numai tehnologia pe care o vom avea în viitor, dar și modul cum aceasta ne va influența modul de gândire sau chiar ne va schimba din temelii felul de a fi.

Tocmai de aceea, adevărații inovatori, cei care și-au imaginat ceva complet neașteptat sau chiar inimaginabil la vremea respectivă, cei care au creionat atunci un viitor pe care astăzi e ușor să-l numim prezent, ei rareori apucă să-și vadă predicțiile împlinite.

Influența lor rămâne însă, iar tinerii visători de ieri care citeau romane pe sub bancă devin ceea ce astăzi numim, poate pe nedrept, inovatori.

Referințe:
[1] I. Asimov, Caverne de Oțel, Ed. Univers, București, 1992.
[2] P. K. Dick, Furnica electrică ed. 2, trad. Ion Doru Brana , Ed. Nemira, București, 2015.
[3] V. Vinge, La capătul curcubeului, trad. Maria Drăguț, Ed. Nemira, București, 2012.

miercuri, 8 februarie 2017

Blogosfera SF&F: Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca

De-a lungul timpului, am avut o relație de love-hate cu ficțiunile de tip militar. În general, le apreciez pentru ceea ce sunt, dar n-am simțit că ar fi genul meu de povești, nu prea au stârnit vreun sentiment prin suflețelul meu de cititor. Citind Cum să fabrici un semizeu, însă, am simțit căldura dată de ideea că nu e niciodată o idee bună să pleci la luptă împotriva pacifiștilor.

Povestea:
Kepler 62E este o planetă supranumită Noul Eden de primii oameni care au colonizat-o, în ciuda faptului că gravitația este de trei ori mai mare decât standardul pământean. Și tot în ciuda acestui fapt, Confederația își dorește să cucerească și să înglobeze această planetă misterioasă, unde se crede că s-ar ascunde cheia genetică a longevității.

Simțind amenințarea, urmașii lui Dan Aslan și a coloniștilor săi recurg la serviciile lui Diamond Felix, un fost militar, retras de când Confederația a instaurat pacea în galaxie. Cu ajutorul lui, vor încerca să transforme o planetă profund pacifistă într-o forță pe care Confederația să nu o poată supune. Dar cum poate rezista o singură planetă împotriva unei Confederații?

Părerea mea:
O să vă placă această carte de la primele rânduri, credeți-mă, pentru că vă va face cel puțin să zâmbiți. Întregul început al poveștii, în care este descrisă Lumea lui Aslan, modul în care ea a fost creată, potențialele ei secrete... E viitorul luminos al Gerovitalului Anei Aslan, extrapolare care m-a distrat enorm.

La fel de simpatic mi s-a părut și Diamond Felix, antieroul cu suflet mare, care începe ca un mercenar serios dar rece, însă ajunge să se atașeze aproape fără să vrea de gașca de naivi pe care o găsește pe Kepler 62E. Devine, într-un fel, părintele aslanienilor, însă, totodată, devine și liderul militar de care planeta avea nevoie, punându-se de câteva ori în pericol pentru „oamenii săi”.

Acțiunea romanului e destul de transparentă, în sensul că devine destul de clar de la început cam cum va arăta deznodământul. Există câteva răsturnări de situație, una notabilă aproape de final, dar pentru cei expuși la orice alt tip de poveste în care cei buni sunt, în același timp, cei defavorizați numeric, rezolvarea era destul de ușor de prevăzut. Nu e neapărat un lucru rău, totuși, e genul de situație în care dacă rețeta funcționează, nu e nevoie de modificarea ei.

În schimb, firele narative care se țes pe lângă firul principal sunt cele care transformă povestea dintr-una simplă, unidimensională, într-o carte care merită citită. Lumea lui Aslan e fascinantă dincolo de istoria ei, prin prisma realizărilor uimitoare, a modului cum se îmbină tehnologia cu viața vegetală, rezultatul fiind o simbioză care permite plantelor să devină cetățeni asemănători oamenilor, le permite să comunice cu noi, să se miște ca noi, să lucreze ca noi... E fascinantă viața acestor vietăți, modul cum ele gândesc de când sunt transplantate în androizi și până ating maturitatea psihică a unui astfel de cetățean verde... Toate subtilitățile acestor ființe care sunt atât de diferite sunt fascinante.

De asemenea, și oamenii au devenit altceva pe Lumea lui Aslan, o specie diferită de ceea ce cunoaștem noi astăzi, dar nu neapărat mai bună. E jocul clasic al adaptării și al supraspecializării, cu diferența că modificările nu au fost făcute de natură, ci de oameni. Și ca orice lucru făcut de oameni, au existat riscuri, așa că, de fapt, evoluția aslanienilor a fost un joc la ruletă. Vă las pe voi să descoperiți dacă au câștigat sau au pierdut.

Recomand cu încredere Cum să fabrici un semizeu oricărui iubitor de military fiction și nu numai, pentru că sunt convinsă că va fi un roman apreciat de orice persoană care nu citește doar pentru acțiune, ci și pentru lumea care se construiește într-o carte. De asemenea, povestea se citește repede, e numai bună de devorat, așa că sunt convinsă că va fi apreciată de cei care nu se feresc de câte o carte bună din când în când.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Cum să fabrici un semizeu, le găsiți pe blogurile:

   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF
   •  FanSF
   •  Assasin CG

Pentru luna martie, vom citi Acesta este trupul meu de Liviu Surugiu. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.